„Binecuvântat fie omul care nădăjduiește în Domnul.”(Ieremia 17, 7)
Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu, reprezentând unul dintre păcatele împotriva Duhului Sfânt. Unii oameni consideră că păcatele lor sunt prea mari pentru a putea fi iertate de Dumnezeu, de aceea ei renunță de a se mai îndrepta pe calea cea bună și continuă să trăiască în păcate. Știind că „Dumnezeu este Cel ce îndreptează” (Romani 8, 33), orice om care a greșit poate deveni un bun creștin, dacă se pocăiește de păcatele sale, spovedindu-se la duhovnic, trăind în virtuți și rugându-se Domnului, căci „prin credință se va îndrepta omul” (Romani 3, 28). Dumnezeu Se întreabă: „oare cei ce cad nu se mai scoală, și cei ce rătăcesc drumul nu se mai întorc?” (Ieremia 8, 4), pentru că El este Tatăl Care așteaptă întoarcerea fiilor risipitori. Oamenii nu trebuie să cadă în deznădejde nici când sunt pedepsiți de Dumnezeu pentru păcatele lor, „căci Domnul nu aruncă pe oameni pentru totdeauna; ci El pedepsește și are milă după mulțimea milelor Lui. Că nu de bună voie umilește și pedepsește pe fiii oamenilor” (Plângeri 3, 31-33).
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „pe cel care a căzut în păcat, deznădejdea nu-l lasă să se ridice”, iar Sfântul Ioan Iacob de la Neamț arată că „deznădejdea este moarte duhovnicească”. Cei care cad în păcatul deznădejdii pot ajunge la disperare, ajungând să-și piardă credința sau chiar să se sinucidă, așa cum a făcut Iuda, care „s-a spânzurat” (Matei 27, 5) după ce L-a vândut pe Hristos pe 30 de arginți. Un moment de deznădejde a avut și Proorocul Ilie, care „își ruga moartea, zicând: Îmi ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul că nu sunt eu mai bun decât părinții mei!” (III Regi 19, 4), iar proorocul Iona, fiind mânios, a spus, „acum, Doamne, ia-mi sufletul meu, căci este mai bine să mor decât să fiu viu!” (Iona 4, 3).
Un exemplu al nădejdii sunt locuitorii cetății Ninive, care, deși fuseseră anunțați că cetatea lor va fi distrusă, ei nu au deznădăjduit, ci „s-au întors din căile lor cele rele” (Iona 3, 10), au postit și s-au rugat Domnului, iar El, văzând pocăința lor, i-a cruțat.
Cele trei virtuți teologice sunt: credința, nădejdea și iubirea. Cu ajutorul nădejdii „pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită și tare” (Evrei 6, 19), putem rezista mai bine în fața ispitelor și încercărilor vieții, având tărie sufletească, „bine știind că suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare, și încercarea nădejde. Iar nădejdea nu rușinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 3-5).
Prin nădejde și muncă omul poate lupta împotriva deznădejdii, pentru că avem întotdeauna o ocupație, căci omul poate ajunge la deznădejde „pentru că s-a pierdut pe sine, pentru că nu-și mai găsește un rost. Să începem a face ceva, orice: pictați, cântați, croșetați, dar să ai ceva de care ochiul tău să se bucure și celorlalți să le fie de folos. Nu trebuie să cădem în ispita de a confunda deznădejdea cu pocăința și cu smerenia.
Dacă trăiesc în virtuți și au „stăruința nădejdii” (I Tesaloniceni 1, 3) în ajutorul lui Dumnezeu, creștinii pot păși cu bucurie pe calea care duce spre mântuire, căci vor fi „fericiți toți cei ce nădăjduiesc în El!” (Psalm 2, 12). (sursa: Ziarul Lumina)
