Lecția de religie

Să ne rugăm neîncetat



Să ne rugăm neîncetat
Să ne rugăm neîncetat

Luând ca punct de plecare îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat!”
Tesaloniceni 5, 17), Sfinții Părinți ai Bisericii îi îndeamnă pe creștini la rugăciune nu numai la anumite momente ale zilei, ci toată viața, fiecare moment al ei să devină rugăciune, un dialog neîncetat cu Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea inimii sau rugăciunea minții în inimă a fost practicată, predată și comentată pe scară largă de-a lungul veacurilor de creștinismul răsăritean, urcând în tradiția spiritualității ortodoxe până la timpurile apostolice. Această rugăciune neîncetată, care se mai numește și Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea minții (pentru că la început ea se rostește cu mintea) sau a inimii, pentru că, după rugăciunea atentă și stăruitoare cu mintea în inimă, mintea coboară în inimă, este cunoscută îndeosebi în practica spirituală sub numele de isihasm („isihie” în limba greacă înseamnă „liniște”).
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”
În spiritualitatea ortodoxă, Rugăciunea lui Iisus este „chemarea continuă și neîntreruptă a Numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima și cu mintea, având simțământul prezenței Sale oriunde și oricând, chiar și în timpul somnului. Nu este sub cer nici un alt nume dat între oameni în care trebuie să ne mântuim” (Fapte 4, 12). Ea se exprimă prin aceste cuvinte: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!” Cel care se obișnuiește cu această chemare „capătă o mare mângâiere și nevoia de a o rosti mereu. După câtva timp, nu mai poate trăi fără această rugăciune, care curge în el de la sine, pretutindeni, mereu” (Olivier Clément, „Rugăciunea lui Iisus”, trad. de Măriuca și Adrian Alexandrescu, IBMBOR, București, 1997, p. 26).
Rugăciunea este rostită repetat, la început cu voce, mai târziu cu voce joasă sau în minte, adesea cu ajutorul unui șirag de mătănii. Cei care sunt în putere o însoțesc în chilii sau camere retrase, liniștite, cu metanii până la pământ și cu semnul crucii. Mulți practicanți ai acestei rugăciuni o leagă de respirație. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” se spune odată cu inspirația, iar „miluiește-mă pe mine păcătosul”, odată cu expirația. Unii Părinți arată că se poate reduce textul rugăciunii la cuvintele „Doamne Iisuse” sau simplu, la pomenirea repetată a numelui lui Iisus. Alții au arătat o anumită preferință pentru formula „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Totul a fost redus la câteva cuvinte și se găsește în conformitate cu îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „În biserică doresc să vorbesc mai bine cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zece mii de cuvinte în limbi (I Corinteni 14, 19)”. În zilele noastre, călugării rostesc textul ei întreg: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)!”
Omul se întărește duhovnicește prin pomenirea numelui lui Iisus
Mai întâi, nevoitorul se reculege, se întoarce spre sine însuși, în inima sa, pentru a putea să înlăture tot ceea ce l-ar putea sustrage de la dialogul său cu Dumnezeu. După ce a reușit să ajungă la liniștea interioară, cel ce se roagă se străduiește, prin intermediul câtorva cuvinte adresate lui Iisus, să se concentreze. Se încearcă concentrarea gândului și păstrarea numelui lui Iisus în memorie. Rugăciunea inimii este și „o meditație asupra cuvintelor rostite și a înțelesului lor, iar în faza rugăciunii mentale cuvintele încetează, rămâne doar sensul lor și acest fel de rugăciune devine neîntrerupt și nu poate fi deranjat de nimeni și nimic” (pr. dr. Mircea Basarab, „Rugăciunea lui Iisus”, în Ortodoxia, 1994, nr. 4, pp. 71-72). Pentru mulți dintre cei ce o practică, după o vreme, Rugăciunea lui Iisus coboară în inimă, astfel încât aceasta nu mai necesită un efort conștient, ci curge de la sine.
Mai ales în zilele noastre este de folos această rugăciune, când omul modern pretinde că nu mai are timp să se roage. Dacă începem să practicăm puțin această rugăciune, vom descoperi că avem mai mult timp de rugăciune decât ne-am fi închipuit (Olivier Clément, op. cit., p. 9). Omul se întărește duhovnicește prin pomenirea numelui lui Iisus pentru că nu este putere mai mare în cer și pe pământ, pentru că invocarea numelui lui Iisus înseamnă invocarea prezenței Lui, nefiind doar o simplă reluare autonomă și neîntreruptă a acelorași cuvinte și a unor exerciții de respirație, care pot deveni mecanice.
„S-au simțit atrași de liniștea, bucuria, pacea și mângâierea oferite de rugăciune”
Mărturisitorii și martirii români care au îndurat caznele închisorilor comuniste, din motive închipuite sau doar pentru simplul fapt că erau preoți de vocație, intelectuali creștini sau credincioși fervenți ai Bisericii, au subliniat aproape la unison că singurul suport, sprijin, întărire și mângâiere pentru ei în răstimpul acela de chin și groază a fost Rugăciunea lui Iisus. Cu toții s-au simțit atrași de liniștea, bucuria, pacea și mângâierea oferite de rugăciune. În acea lume a închisorii, rugăciunea minții a însemnat o evadare, o regăsire a echilibrului spiritual, o reconfortare sufletească ce i-a ajutat să învingă frica, angoasa, singurătatea, lipsurile, persecuțiile etc. Această rugăciune i-a situat mereu în prezența lui Dumnezeu, indiferent de împrejurările grele prin care au trecut. Simțeau că nu sunt singuri și că Cineva îi întărește. Mulți au ajuns pe cele mai înalte culmi ale acestei rugăciuni. Doar pentru că au fost dispuși să învețe lecția rugăciunii au putut depăși acele situații-limită.
Rugăciunea trebuie să reprezinte activitatea principală a bolnavului
Prin această stăruință în a rosti neîncetat cu mintea și inima Rugăciunea lui Iisus, martirii închisorilor comuniste sunt paradigmatici pentru bolnavii încercați de grele dureri și suferințe. Acestora din urmă le-ar fi de mare folos duhovnicesc să înceapă și să stăruie în practicarea acestei rugăciuni. Roadele ei sunt nespus de multe. Dulceața rugăciunii fierbinți a bolnavului îi poate chiar copleși simțirea durerii sale trupești.
În general, când rugăciunea este obișnuită și frecventă, influența ei în viața noastră duhovnicească devine foarte clară, omul începând să se vadă așa cum este, să își descopere egoismul, lăcomia, greșelile de judecată și orgoliul. Treptat, dobândește o pace interioară, o alinare, o mângâiere, o armonie a activităților nervoase și morale, o mai mare putere de a îndura boala, suferința de orice fel, persecuțiile, sărăcia, calomnia, grijile, pierderea celor dragi, durerea, boala și moartea (dr. Alexis Carrel, „Rugăciunea”, trad. de Pan Izverna, Ed. „Învierea”, Timișoara, 1999, p. 21).
Astfel, rugăciunea trebuie să reprezinte activitatea principală a bolnavului. La ceasul morții, credinciosul lasă în urmă toate lucrurile pământești și păstrează numai rugăciunea. Ea singură îl va conduce spre viața cea veșnică, căci Dumnezeu este veșnic și numai în unirea cu El, prin rugăciune smerită și intensă, va avea credinciosul parte de veșnicie.
(Pr. Liviu PETCU, sursa: Ziarul Lumina)