Ceața trebuie risipită, e de datoria noastră morală și creștinească să ne obișnuim a ne privi, judeca și cunoaște fără indulgență și părtinire, recunoscând și celorlalți statutul de ființe slobode și egale în drepturi cu noi. Ceilalți (cum îi place lui J.-P. Sartre a spune) nu sunt niște vagi concentrări ectoplasmice, niște fantome, niște numere ale lui Avogadro, ascultând doar de legile statisticii și numerelor mari: sunt la fel de reali ca și noi, și le suntem datori nu mai puțin decât ne sunt ei nouă. Greu ne vine a cugeta și proceda astfel, dar nimic temeinic, curat și cinstit nu putem realiza câtă vreme nu ne convingem că nu numai eu sunt, ci și ei sunt, că toți deopotrivă ne bucurăm de drepturi și suntem grevați de îndatoriri.
În mult citita carte a doctorului Moody, Viață după viață, sufletul omului în stare de moarte clinică e înfățișat ca ieșind din trup și uitându-se din afară, de la oarecare înălțime, la trupul întins pe un pat ori pe o brancardă în sala de reanimare a spitalului. Iată pilda pe care – fără a mai aștepta moartea clinică – ar fi cum nu se poate mai bine să o urmăm, iată acțiunea profund creștină de care se cade să ne arătăm capabili.
În viață fiind, să facem și noi ca pacienții doctorului Moody: să ieșim din noi și să ne privim cu atenție, neamăgire și asprime, întocmai ca pe un altul, la fel de strașnic, de nepărtinitor și de nemilostivnic. Ne vom înfiora! Vor înceta visul dulce și înșelător al autocompătimirii și mulțumirii de sine, demonicele impulsuri ale voinței de putere, neitzscheenele, adlerienele și lorentzienele noastre instincte de supremație, imperialism și agresiune. Se vor ridica de pe ochii noștri vălurile egocentrismului care ne împiedică să acordăm realitate deplină și regim de egalitate celor care sunt dintr-aceeași plămadă cu noi. Ne vom aduce aminte de înțeleaptă enunțare indiană tat tvam asi: și tu ești aceasta, ceilalți nu-s dintr-o altă specie, sunt în cel mai strict, mai biologic, mai științific înțeles al termenilor frații tăi, congenerii tăi…
Cercetându-ne, ispitindu-ne din afară, cu ochii nemitarnici (pe cât se poate, desigur, dar în orice caz nu cu îngăduință ori și culpabilă complezență), vom fi, fiecare dintre noi, propriul nostru Judecător de Apoi, pregătindu-ne astfel în modul cel mai nimerit pentru adevărata și obșteasca Judecată din urmă.
Numai cântărindu-ne nepărtinitor și necruțător, efectuând zilnic ori la intervale regulate o Judecată de Apoi personală, particulară, ne vom putea îndrepta și îmbunătăți și ne vom înfățișa Judecătorului celui drept cu oarecare sorți buni, cu sorți de a fi iertați și miluiți. Câtă vreme însă ne vom socoti centrul cercului ce ne înconjoară egalitar pe toți și nu vom înțelege că acel cerc pascalian își are centrul în fiecare ființă sălășluitoare într-nsul, riscăm să auzim și noi: dați-l pe mâna chinuitorilor până ce-și va plăti toată datoria. („Până” semnificând veșnicia).
Dacă ne închidem și ne ferecăm în noi și ne acordăm numai nouă drepturi și ne scutim de orice datorii suntem pierduți și vrednici de pedeapsa menită egocentrismului: singurătatea absolută.
Căci în zadar și-n pustiu vom rosti și striga: Eu, eu, eu… Chemarea aceasta disperată, nimeni nu o va auzi și nimeni, așadar, nu-i va răspunde.
Întru totul degeaba cere milă și ajutor însinguratul de bună voie, nemilosul împrumutător, strașnicul știutor numai de lege și neîndurare când îi iese în cale datornicul său.
Va păți ca Shylock, neguțătorul din Veneția, eroul lui Shakespeare, creditorul care se amăgise cu încrederea oarbă în lege până ce aceasta se întoarce împotrivă-i, învățându-l că tot omul are nevoie de înțelegere și îndurare. (Din partea lui Dumnezeu și din partea oamenilor). Va primi replica de care se învrednicesc, după ce și-au ucis, spre a-l jefui, fiul și fratele (pe care nu-l recunosc după o despărțire de mai bine de treizeci de ani), mama și fiica în Neînțelegerea lui Albert Camus, din partea bătrânului cu barba albă de pe palierul etajului celui mai de sus al hanului lor (bătrânul care de fapt simbolizează divinitatea): Nu! un nu la fel de înghețat, distant definitiv și îndârjit ca și flăcările reci ale iadului.
Pilda celui care datora zece mii de talanți să o primim ca pe o minunată povață divină și ca pe o stringentă lecție practică de purtare existențială. Odată mai mult, prin textul de la Matei 18, 23-35 se adeverește că Hristos ne-a propovăduit nu atât o nouă religie cât un nou mod de a trăi, a way of life zic anglo-saxonii, convinși că de o mai utilă și mai pragmatică învățătură decât a lui Hristos nu dăm pe acest pământ.
Să ieșim din noi, să ne privim nepărtinitor și necruțător din afară, să risipim ceața din jur, să ne privim nediscriminatoriu, să părăsim lumea fantomatică a egocentrismului spre a intra în realitate și în atât de elogiatul realism.Nu-i nevoie să învățăm realismul. El stă la baza propovăduirii lui Hristos.
(fragment din Dăruind vei dobândi, de Nicolae STEINHARDT)
