Să ne nevoim în rugăciune până când Dumnezeu trimite harul Său

Un copilaș, când începe să umble, este tare plăpând. Genunchii îi sunt slabi, iar el cade ușor și se rănește. Pe vreme ce crește, desigur, încheieturile i se întăresc. Atunci îi este ușor să umble fără să mai cadă. Același lucru se întâmplă și cu rugăciunea. Deci, noi trebuie să împlinim toate aceste nevoințe dumnezeiești, deoarece ele Îl îmblânzesc pe Dumnezeu spre a ne trimite harul Său.
Atunci când Dumnezeu îl socotește pe om vrednic, după ani de lucrare a acestei rugăciunii (rugăciunea inimii Doamne Iisuse…), atunci – deși mai înainte el însuși se simțise slab în smerenie și pierdea rugăciunea ușor – vede smerenia înrădăcinată ca o stare duhovnicească firească. Atunci și rugăciunea se păstrează și se înrădăcinează.
Ceea ce este vătămător în lupta duhovnicească este disperarea și deznădejdea
N-avem nevoie de disperare. Aceasta vine de la diavolul, în oricare sector duhovnicesc. Nu este niciodată de la Dumnezeu, ci întotdeauna este de la diavolul. Și ori de câte ori se apropie de noi, trebuie să spunem: „Aceasta este de la diavolul”. Diavolul atacă orice rugăciune, dar este extrem de agresiv față de aceasta. Omul poate spune toate celelalte rugăciuni ușor cu vocea lăuntrică. Când omul începe această rugăciune toți demonii se adună. Rezistența opusă de satana și războiul pe care-l poartă împotriva ei ne dovedește cât de bună, duhovnicească și rodnică este această rugăciune. Noi nu am înțeles ce vom dobândi, cât de mult vom beneficia datorită acestei rugăciuni. De aceea nu avem pofta și răbdarea pentru rugăciune.
Deci, să luptăm; să ne nevoim în rugăciune până când Dumnezeu trimite harul Său – iar atunci, când vine harul, el ne va învăța toate.
(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire)