„Să ne învățăm a ne muta mintea, de la lucrurile trecătoare și pătimașe, către Dumnezeu”

1. Sunt multe aspecte foarte subtile și interesante în viața duhovnicească. Dar nu le vom cunoaște dacă ne vom opri la nevoințe exterioare. Pentru a ne schimba viața este necesară o asceză, să ne învățăm a ne muta mintea de la lucrurile trecătoare și pătimașe către Dumnezeu. Astfel, viața noastră poate să devină foarte interesantă, chiar dacă este mereu legată de un efort dureros. Nu trebuie să încercăm să evităm această suferință. Să o trăim! Căci prin ea se exprimă dorința noastră de a-L urma pe Hristos.
Este foarte greu să exprimăm ceea ce vor să spună cuvintele luați-vă crucea și urmați-Mă. Când ne hotărâm să-L urmăm pe Hristos, trebuie să ne gândim că este vorba de iubirea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt în această lume suferindă.
2. Dacă n-ar fi înviere, creștinii ar fi cei mai de plâns din lume, spune Sfântul Apostol Pavel. De ce? Pentru că, în această lume, iubirea lui Hristos este întotdeauna răstignită. Viața noastră va fi o suferință continuă, până când întreaga lume va fi mântuită.
3. Devenim creștini pentru că Dumnezeu este iubire și nu pentru că aceasta ne ajută să facem o carieră pământească. În viața creștină nu suntem fericiți decât datorită lui Hristos, Care ne încredințează prin conștiința că El este Adevărul, și nu pentru alt motiv.
4. Într-o zi, un pelerin aflat în Muntele Athos a pus această întrebare mai multor stareți: „Ce este cel mai important în viața noastră?”. De fiecare dată i s-a răspuns: „Dragostea divină; să iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru”. El a spus: „N-am dragoste nici pentru rugăciune, nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni. Ce sa fac?”. Apoi, în sinea lui, a hotărât: „Voi trăi în așa fel ca și cum aș avea această dragoste”. Treizeci de ani mai târziu, Duhul Sfânt i-a dăruit darul iubirii. În mod inevitabil, vor fi ore, săptămâni, ani în șir, în care vom trăi fără să simțim lucrarea Duhului Sfânt în noi. Sunt perioade importante în care ni se oferă prilejul să ne mărturisim statornicia dragostei noastre pentru Hristos.
5. Chiar dacă nu percepem lucrarea harului, trebuie să trăim ca și cum Duhul Sfânt ar fi în noi. „Starețul” Siluan gândea că dacă păzim cu fidelitate poruncile lui Dumnezeu, va veni timpul când harul se va face cunoscut și va rămâne mereu în noi. Este inutil să ne grăbim. Unii părinți de la Muntele Athos n-au primit harul și nu L-au cunoscut pe Dumnezeu decât abia după patruzeci de ani de nevoințe și, uneori chiar mai mult, tocmai înaintea sfârșitului lor.
6. La început harul ne învață, provoacă în noi stări asemănătoare cu duhul poruncilor Evangheliei. Totul este ușor. Întotdeauna cu noi, Duhul Sfânt ne face să fim binevoitori față de semeni. Este o atitudine normală, naturală. Dar această stare nu durează mult. Într-o zi, pe nesimțite, harul ne va părăsi sub această forma tangibilă. Începe o a doua perioadă dificilă cu această întrebare: “Cum să trăim fără har?”. Trebuie să continuăm să acționăm ca și cum Duhul Sfânt ar fi cu noi, să încercăm să păstrăm aceeași stare sufletească în care, prin har, am dobândit anumite atitudini față de fratele și de sora noastră. Trebuie să ne silim. Același lucru este cu rugăciunea. La început, este ca o stare naturală. Ne rugăm cu ușurință; rugăciunea țâșnește din inimă. Când Duhul Sfânt ne părăsește, trebuie să ne silim să ne rugăm ca înainte, când aveam harul: din toată ființa, din toată inima, cu toată mintea și chiar cu tot trupul nostru.