„Să ne hrănim sufletul cu cuvântul cel bun al lui Dumnezeu!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a XXI-a după Rusalii

Parabola semănătorului, consemnată de sinoptici, se numără printre primele parabole rostite de Mântuitorul.
Iisus se afla în casa Sa din Capernaum (Matei 13, 3-9 și 18-23), nu departe de țărmul Mării Galileei. Și pentru că, pe țărm, mulțime multă aștepta cuvântul Lui de învățătură, ca să se poată face auzit și văzut S-a urcat într-o corăbioară, din care le-a vorbit mulțimilor în pilde despre Împărăția cerurilor.
Sfântul Evanghelist Matei reține Parabolasemănătorului, a neghinelor, a grăuntelui de muștar, a aluatului, a comorii ascunse, a mărgăritarului și a mrejei.
Sfântul Evanghelist Marcu consemnează, în același context, doar trei dintre ele: a semănătorului, a spicului de grâu și a grăuntelui de muștar (4, 13-20); Sfântul Evanghelist Luca redă doar Parabola semănătorului (8, 5-15).
Interesantă este însă maniera de prezentare a Parabolei semănătorului în interpretarea lucanică.
Sfântul Evanghelist Luca spune că, după ce Mântuitorul a fost uns cu mir de femeia păcătoasă în casa fariseului (Luca 7, 44-47), însoțit fiind de cei doisprezece și chiar de unele femei care au fost vindecate de Iisus, printre care: Maria, numită Magdalena, din care scosese șapte demoni, Ioana, femeia lui Huza, care era unul dintre iconomii lui Irod, Suzana și multe altele care slujeau lui Hristos din avutul lor (Luca 8, 1-3), a făcut un excurs prin cetăți și prin sate, propovăduind și binevestind Împărăția lui Dumnezeu.
Și adunându-se mulțime multă de prin toate cetățile, pârgă a noului popor al lui Dumnezeu, Iisus le-a ținut o cuvântare țesută din parabole, mai ales că printre ei nu se aflau numai oameni de bun simț, credincioși, ci și mulți cărturari și farisei. În acest context, El a preferat să le descopere taina Împărăției lui Dumnezeu prin parabole, vorbire specifică orientalilor, pentru ca, spune Sfântul Evanghelist Luca, „văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă” (Luca 8, 10).
Iisus folosea adesea acest mod de a vorbi, pentru că cei care se împotriveau învățăturii Lui nu erau vrednici să pătrundă tainele Împărăției lui Dumnezeu. Așa că beneficiari ai acestei revelații au fost numai Apostolii (Luca 8, 10), pe care Mântuitorul Însuși îi fericește, zicând: „Fericiți sunt ochii voștri că văd, și urechile voastre că aud. Căci adevărat grăiesc vouă că mulți prooroci și drepți au dorit să vadă cele ce priviți voi, și n-au văzut, și să audă cele ce auziți voi, și n-au auzit.” (Matei 13, 16-17). Textul este împlinirea profeției lui Maleahi: „Și toate neamurile vă vor ferici pe voi, căci veți fi o țară dorită.” (Maleahi 3, 12).
Cunoașterea pe care Iisus le-o mijlocea celor simpli trebuie văzută ca o recompensă a osârdiei și sârguinței lor de a-L asculta și urma pe El (Luca 11, 9). Or, ceilalți, spune Mântuitorul, „văzând, nu văd și auzind, nu aud, nici nu înțeleg” (Matei 13, 13).
Afirmația Sa este axată pe o altă profeție vechi-testamentară: „Cu auzul veți auzi și nu veți înțelege și, uitându-vă, vă veți uita, dar nu veți vedea. Că s-a învârtoșat inima poporului acestuia și cu urechile sale greu a auzit și ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și cu urechile să audă și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă la Mine și să-l vindec.” (Isaia 6, 9; Ieremia 5, 21; Iezechiel 12, 2). De remarcat este faptul că orice înțelegere a celor dumnezeiești este darul lui Dumnezeu.
Parabola semănătorului nu vrea să evidențieze stângăcia cu care semănătorul și-a aruncat sămânța, despre care se spune că „una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatră și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Și alta a căzut între spini și spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. Și alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit” (Luca 8, 5-8), ci atrage atenția asupra infertilității solului în care au căzut trei pătrimi din sămânța aruncată. Citind textul, constatăm că primele trei au mers până la o vreme, una murind înaintea celorlalte; doar cea aruncată în pământ bun a fost roditoare.
Deși parabola a fost explicată de Hristos: „Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare.” (Luca 8, 11-15), exegeții vin cu detalii.
Ei spun că semănătorul adus în discuția parabolei este Însuși Hristos, iar sămânța aruncată este cuvântul lui Dumnezeu, „având făgăduința vieții de acum și a celei ce va să vină” (I Timotei 4, 8). Pământul în care s-a semănat este sufletul omului, rodnicia acestui suflet fiind diferită, întocmai celor patru feluri de pământuri din parabolă. De multe ori pot apărea însă și surprize. Dacă locul pietros distruge rădăcina plantei, spinii distrug rodul acesteia. Semințele căzute între spini sunt asemenea celor care, deși „au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (Evrei 6, 5), îl înăbușă cu grijile vieții, expresie a tuturor păcatelor. La unii ca aceștea se referă și prorocul Zaharia: „Dar ei n-au voit să ia aminte, ci au întors spatele cu îndărătnicie și și-au astupat urechile ca să nu audă” (7, 11). Sfântul Apostol Pavel învață că „dacă (o țarină) aduce spini și ciulini, se face netrebnică și blestemul îi stă aproape, iar la urmă focul o așteaptă” (Evrei 6, 8). Desigur, spusele apostolului erau o continuare a strigătului prorocului Ieremia: „Arați-vă ogoare noi și nu mai semănați prin spini” (4, 3).
Hristos arată câtă risipă fac oamenii de cele spirituale, preocupându-se de cele lumești; trei părți din sămânța aruncată s-au irosit și numai a patra parte a căzut în pământ bun, rodind de o sută de ori mai mult, de șaizeci de ori și de treizeci de ori (Matei 13, 8), încât ne încredințează că a rodit și pentru pământul sterp și neroditor.
Mântuitorul, prin cuvintele Sale, a semănat Cuvântul lui Dumnezeu și în sufletul celui trândav, nesimțitor și ignorant, asemenea drumului bătătorit, și în sufletul celui nestatornic și nerâvnitor, asemenea pământului pietros, și chiar în sufletul celui bine intenționat inițial, dar robit de grijile vieții, asemenea pământului cu spini.
Diferența între oameni o face strădania lor. Chiar și pentru cei care se străduiesc există o gradare a reușitei. Fiecare va primi pe măsura dăruirii sale, spune Sfântul Teofilact al Bulgariei: pustnicul va primi o sută; monahul șaizeci; iar cel care a ales nunta cinstită treizeci.
Dumnezeu Se bucură pentru fiecare în parte: și pentru cel care aduce rod o sută, și pentru cel cu șaizeci, și pentru cel cu treizeci. Îi primește pe cei de pe urmă întocmai ca pe cei dintâi.
În plus, Dumnezeu le spune celor care au urechi de auzit, și care vor să și audă, că e dispus să-i primească și pe cei trândavi, și pe cei împietriți, și pe cei învolburați de grijile lumii în egală măsură. Singura condiție este aceea ca ei să accepte oferta. Mărturie în acest sens stau oamenii eliberați de păcate, robi lui Dumnezeu, având rodul lor spre sfințire, iar sfârșitul lor, viață veșnică (cf.Romani 6, 22).
Semănatul nu s-a încheiat, ci el este în curs de desfășurare și, fără îndoială, el va dura până la sfârșitul veacurilor. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, după Înălțarea Sa la cer, nu a neglijat ogorul Bisericii Sale, ci l-a încredințat apostolilor, ierarhilor, preoților, secundați de apologeți și învățători. Aceasta este partea cea bună a pământului roditor. Ei sunt cei care au primit mandatul să vestească Evanghelia la toată zidirea, aflată într-o acerbă foame după cuvântul lui Dumnezeu (cf.Amos 8, 11), învățându-i să păzească și să împlinească toată legea Evangheliei (Matei 28, 20; Marcu 16, 15). Ei sunt cei care au propovăduit și încă propovăduiesc în numele lui Hristos neamurilor, „ca și cum Însuși Dumnezeu v-ar îndemna” prin ei (II Corinteni 5, 20).
Fie ca sămânța Cuvântului lui Dumnezeu – despre cuvântul lui Dumnezeu, prorocul Iezechiel spune că are puterea de a învia chiar și pe cei morți (cf. 37, 1-10) – să rodească în noi roadele bunătății, ale dreptății și ale dragostei, prin care să putem învia și dobândi Împărăția lui Dumnezeu!