SĂ N-AUD MUSCA!

În acest colț de pagină se poate și fantaza – unul dintre puținele privilegii rămase scriitorului. Acum vreo 2-3 săptămâni, intenționam să propun un scenariu fantezist de sondare, potrivit căruia în România s-a instalat (în sfârșit!) concordia națională. Filmul evenimentului arăta cam astfel: o lungă coloană de TIR-uri ajunge pe Câmpia Libertății, lângă Blaj (deocamdată, revendicată; s-a obținut acordul viitorilor proprietari). Camioanele sunt întâmpinate cu emoție, la sosire, de Președintele țării, de Patriarh și de către marii români rămași în viață din buchetul celor 10 selectați de TVR (Becali, Hagi, Irina Loghin ș.a.) Din mașini se descarcă cele 1.316 tone de dosare ale securității. Un sobor de preoți cântă prohodul. Ticu Dumitrescu depune o coroană de flori. Purtătorul făcliei ștafetei „Concordia”, plimbată prin toate județele spațiului mioritic, înaintează și, cu binecunoscutul și elegantul gest al aprinderii flăcării olimpice, dă foc clăii de mizerii. Mulțimea urlă „ura!, dosarele ard sărbătorește, fanfara reprezentativă a armatei intonează, în gama funebrului deplin, „Marșul turnătorului” și, după preschimbarea delațiunilor în cenușă, țara răsuflă ușurată: se poate întoarce la adevăratele ei treburi, ținte și temeiuri… După jalnicul episod Muscă, mă tem că scenariul de mai sus se cuvine cel puțin amânat, dacă nu chiar expediat către lada de gunoi a istoriei. Amânat măcar până ce tot parlamentarul și ministrul și generalul și mitropolitul fi-vor căutați la angajamente. După care ultimă și necesară verificare, nația, ostenită și isterizată, este îndreptățită să spună „pas!” și să ceară jinduitul strop de liniște. Gata, ajunge; au mai rămas kilometri de dosare, dacă o ținem astfel înainte, vom avea parte de dezvăluiri, banalizate prin repetiție, și-n mileniul patru! Cât despre întoarcerea vârfului cătării către foștii ofițeri secu, chiar credeți că, odată arătați cu degetul, își vor da palme, se vor rade în cap și vor face șiraguri de mătănii pe treptele mănăstirii Secu? Aș! Admirați nesimțirea lui Pleșiță! „Cadrele” vor declara că, militari fiind, au executat ordine și, oricum, n-au încălcat legile (de atunci); au servit patria! Așa că tot semnatarii de angajamente or să rămână voluptoasa țintă preferată, fiindcă-s cocoțați în demnități publice și, vreme de 16 ani, dumnealor, adică, hoții, au strigat abitir în microfoane „săriți, hoții!” Suspiciunea (îndreptățită) de manevrare politică a dosarelor (cărora, odată și odată, tot le-om da foc!) ar trebui să impună întoarcerea atenției generale de la păcatele tinereții unora, într-un fel explicabile, dar nu și justificabile, la crezul de astăzi al respectivelor personaje. Infinit mai probant este modul în care gândește omul acum, la vârsta maturității responsabile. Și iată un exemplu, dintr-un interviu apărut în nr. 255 al revistei „Opinia studențească” (aprilie 2006). Intervievatul este, bine mersi, rector al unei importante Universități. Citez, fără comentarii: „Noi toți am colaborat cu Securitatea (…) Dacă un coleg de-al meu pleacă în străinătate, îi făceam nota, îl cunosc pe tovarășul cutare, a plecat în cutare loc, să facă nu știu ce (…) Da, așa mergeau lucrurile. Ce am făcut, aș mai face. Dacă cineva îmi cere acum să fac spionaj intern, fac. Sau dacă cineva mă întreabă despre tine ce știu, îi spun; am cunoscut-o într-o discuție, pare o fată cutare, e drăguță, nu doarme noaptea, se scoală târziu. Deci, toți am făcut. Nu exista director, care a fost director educativ, decan, prodecan, rector, în perioada aia, toți care au avut funcții atunci, să nu fi colaborat cu Securitatea. ” I-auzi! Să vezi și să nu crezi!