După dictatura troienelor care au vârât țara într-o paralizie generală, vremea s-a îmbunat destul de simțitor, dând o mână de ajutor hotărâtoare în acțiunea de deszăpezire urbană și rurală. Soarele a mai prins și el oleacă de curaj, topind tot ce i-a căzut în căușul razei, începând cu materia de-un alb murdar din cutia craniană a lui Băsescu, căruia i-a căzut fisa cât de avantajos e să pui premier un ins cu proptelele internaționale ale lui Mr. Ungureanu. E aici un târg la mijloc, un târg prin care omul speră că-și va salva pielea cea plină de furuncule, piele care ar fi foarte potrivită pentru toba mare a unei formații de jazz sau mai curând de fanfară.
Marele necaz e că tot ceea ce ziua se topește prin amabilitatea soarelui, după asfințit îngheață la loc, făcând din traiul nostru edilitar un real calvar. Ghețușul frânge oase care par a fi fragile ca de găină, mașinile pe polei intră una în alta ca pe un patinoar destinat începătorilor, chirurgii fac bani pentru încă o mie de vile în Spania, numai agenții de asigurări înjură ziulica întreagă și nu mai răspund la telefon, băgându-i undeva pe clienții care vor despăgubiri.
Pe ghețușul trotuarelor, trecătorii fac pași timizi, privind obligatoriu în sus, și nu pentru că s-ar dat în vânt după frumusețea cerului senin sau după scânteierea romantică a stelelor. Nu, nu de asta. Oamenii privesc obligatoriu în sus, fiindcă de acolo, de pe cușma clădirilor, cad pericolele mortale ale țurțurilor, ascuțiți ca niște țepușe pentru barbecue.
Dacă îi spui cuiva din altă țară că în mileniul trei se mai poate muri într-un accident de țurțure, riști să te salte salvarea sau poliția și să te ascundă cu anii.
Uite-așa, fără să se opună, orașele noastre sunt date înapoi cu două-trei veacuri, dintr-o simplă pocnitură de degete, într-o subdezvoltare în care satele se aflau deja.
Se mai zice despre România că-i o țară bananieră fără banane. Protestez cu indignare, căci în țările bananiere nu cresc, din câte știu, țurțuri.
