Să lucrăm la mântuirea sufletelor noastre

„Și cine va sminti pe unul din aceștia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă și-ar lega de gât o piatră de moară și să fie aruncat în mare. Și de te smintește mâna ta, tai-o că mai bine îți este să intri ciung în viață, decât, amândouă mâinile având, să te duci în gheena, în focul cel nestins. Unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Și de te smintește piciorul tău, taie-l, că mai bine îți este ție să intri fără un picior în viață, decât având amândouă picioarele să fii azvârlit în gheena, în focul cel nestins, Unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Și de te smintește ochiul tău, scoate-l, că mai bine îți este ție cu un singur ochi în împărăția lui Dumnezeu, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului. Unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Căci fiecare (om) va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare. Bună este sarea; dacă însă sarea își pierde puterea, cu ce o veți drege? Aveți sare întru voi și trăiți în pace unii cu alții. Și sculându-Se de acolo, a venit în hotarele Iudeii, de cealaltă parte a Iordanului, și mulțimile s-au adunat iarăși la El și iarăși le învăța, după cum obișnuia.” (Marcu 9, 42-50; 10, 1)
Omul fiind nestatornic, din îndemnul demonilor sau din proprie inițiativă, ajunge să săvârșeacă fapte care intră în contradicție cu statutul de fiu al lui Dumnezeu. Mâinile, picioarele, ochii sunt lăsați de Tatăl Ceresc pentru mântuirea noastră. Cu mâinile putem lucra pentru dobândirea celor necesare vieții de zi cu zi, însă le și putem ridica în rugăciune spre cer. Picioarele ne ajută la deplasare, dar trebuie să învățăm și să îngenunchem în fața Creatorului. Ochii îi folosim pentru a aduna informații, însă și pentru a vedea frumusețile raiului. Ne spune Domnul Hristos că mai bine este să fim ciungi sau șchiopi, sau orbi, decât să fim veșnic în locul unde viermele nu moare și focul nu se stinge. Sfântul Antonie cel Mare așa ne învață: „Iubește smerenia; ea îți va acoperi toate păcatele tale.”
(Pr. Dumitru Păduraru)