Să încurajăm tinerii să se îngrijească de bătrâni și bolnavi

Binele, compătimirea și ajutorul prietenesc trebuie acordate familiilor care ne sunt apropiate, și, respectiv, să-i învățăm pe copii să împărtășească bucuria sau tristețea lor. Copiii trebuie să deprindă obiceiul de a face bine tuturor celor care au nevoie de ajutor și de compătimire, „să se grăbească să facă bine”.
A educa în copil sentimentul de iubire este ușor, deoarece sufletul omenesc, așa cum observa Tertulian, prin natura sa este creștin, și totodată greu, deoarece „din pricina înmulțirii fărădelegii” iubirea multora s-a răcit (Matei 24, 12).
Este foarte util pentru tineri să li se ceară să ajute persoanele bătrâne și singure. De cele mai multe ori, aceasta se prezintă nu doar ca ajutor pentru cei care au nevoie de el, dar, totodată, permite tinerilor să cunoască alte persoane noi, care au ce povesti despre timpurile în care au trăit și care pot să împărtășească din experiența lor duhovnicească. Uneori, între tineri și astfel de bătrâni se stabilesc relații tandre de prietenie.
Pe lângă mănăstiri și biserici au funcționat dintotdeauna case de binefacere, azile și orfelinate. (…)
Alte parohii, mai înstărite, încearcă să înființeze pe cont propriu case de ajutorare, pe lângă spitale se reînființează biserici, undecopiii și tinerii pot învăța cum să devină milostivi. Bisericile mai mici ar putea depune împreună eforturi pentru a organiza astfel de case sau să ia sub îngrijire un spital sau un azil de bătrâni, iar copiilor și tinerilor să li se încredințeze sarcina de a vizita aceste locuri cel puțin o dată pe săptămână (dar regulat). Din nefericire, ne ciocnim uneori de situații în care mulți tineri acceptă cu bucurie să viziteze un azil de bătrâni, dar peste un timp se plictisesc și renunță. Faptele de milostenie se fac în permanență.
Preoții sunt datori să-i încurajeze pe tineri să îngrijească oamenii bătrâni și bolnavi, dar totodată să-i ferească de cerințele exagerate ale acestora din urmă. Bătrânilor le place să se plângă că nimeni nu-i vizitează și nu-i ajută etc., deși sunt persoane care îi vizitează și îi sună în mod regulat. Ei sunt bolnavi, de aceea ei pretind o atenție mai mare din partea tinerilor.
Tinerii însă au viața lor personală, părinți, serviciu. Bătrânii uită repede faptul că odată au fost și ei tineri și refuză să accepte problemele celor care muncesc sau învață. Aceste cerințe capricioase sunt caracteristice în special femeilor bătrâne care, în numele „libertății” și preocupării false pentru sănătatea lor, nu se oboseau cu grijile de familie și problemele legate de tineri.
Comitetele parohiale trebuie să distribuie cu înțelepciune puterile și timpul membrilor lor mai tineri. De sentimentele morale ale copiilor care au ajuns la credință încearcă uneori să profite tații-bătrâni, care au părăsit familiile lor cu mulți ani în urmă și care pretind că au dreptul la respect, cinste și ascultare din partea copiilor. Aceste persoane nu trebuie părăsite, dar nici răsfățate ca niște copii mici.
Dragostea trebuie să fie fierbinte, lucrătoare și înțeleaptă.
(Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2006, pp. 83-86, sursa: Doxologia.ro)