Să folosim spre bine ceea ce avem!

Sunt multe lucruri și aspecte în viața noastră peste care trecem cu nebăgare de seamă, și astfel riscăm să nu ne folosim cum trebuie de ele. Dacă, de exemplu, am trage o privire peste timpul pe care în fiecare zi îl pierdem cu lucruri care nu ne aduc nici un folos sufletesc, și ne-am reorganiza programul pentru a ne face minimul din datoriile sufletești, atunci putem avea o bucurie a schimbării în bine a vieții noastre. Dacă am renunța la lucrurile de prisos din casa noastră, și le-am da la cei care nu au, ar fi o altă bucurie. Dacă am străluci mai mult cu bunătatea, curăția și înțelepciunea, decât cu hainele arătoase, ar fi o altă bucurie. Dacă am slăvi pe Dumnezeu și am mângâia prin graiul nostru pe cei ce au nevoie, și am renunța la clevetiri și defăimări, ne-am folosi și noi și cei din jur. Dacă ne-am canaliza dragostea de Dumnezeu și aproapele, și am respinge gândurile necurate și de ură, atunci am fi mult mai frumoși. Dacă ne-am feri ochii de toate destrăbălările din lumea aceasta, și i-am folosi pentru a cunoaște calea adevărului, atunci fața noastră ar străluci de bucurie.
Astfel, vedem că sunt multe aspecte în viața noastră, pe care nu le folosim spre bine, căci puțini sunt cu adevărat cei care folosesc spre bine cele enumerate mai sus. Mulți nici măcar nu iau seama la aceste aspecte și păcătuiesc pe nesimțite. Cine se gândește că și zece minute contează într-o zi, ca să le folosim bine? Mulți stau ore în șir în fața televizorului, sau vorbesc la telefon câte o oră cu fiecare persoană. Facem lucrurile acestea, și ne îndreptățim că ni se cuvine, și că avem dreptul, și că este viața noastră, însă Hristos a spus că vom fi judecați și pentru fiecare cuvânt spus în deșert, iar aici bineînțeles se subînțelege și timpul petrecut aiurea.
Nu se consideră timp pierdut atunci când organismul are nevoie de odihnă, și nu se consideră vorbă în deșert atunci când vrei să înveselești un suflet întristat, sau pur și simplu să vorbești cu cineva care are nevoie de asta, și nici atunci când noi înșine suntem într-o stare în care simțim nevoia să ascultăm o muzică sau să zâmbim. Toate însă trebuie să aibă un scop bun și un rost, și atunci ne vom bucura de fiecare clipă din această viață, pentru că atunci când toate le folosești spre bine, simți și mulțumirea pe care o aduce lucrarea pe care o faci.
(Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi, Editura Egumenița, Galați, 2012, pp. 155-157)
Vremea de a controla cuvintele
Postul este vremea de a controla cuvintele noastre. Lumea noastră este incredibil de verbală, iar noi suntem permanent inundați de cuvinte care și-au pierdut sensul și, deci, puterea. Creștinismul descoperă sacralitatea cuvântului – un adevărat dar dumnezeiesc pentru om. Din această cauză, cuvintele noastre sunt înzestrate cu puteri uriașe, fie pozitive, fie negative. Din această cauză, vom fi judecați și după cuvintele noastre: „Vă spun că pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecății. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept și din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei, XII, 36-37).
Paza vorbirii înseamnă să redescoperi seriozitatea și sacralitatea sa, să înțelegi că uneori o glumă „inocentă” pe care o rostești fără măcar să te gândești la ea poate avea urmări dezastruoase – poate fi „paiul” ce împinge un om către deznădejde și distrugere totală. Dar cuvântul poate fi, de asemenea, o mărturie. O conversație întâmplătoare peste birou, cu un coleg, poate să facă mai multe pentru comunicarea unei concepții de viață, unei atitudini către aproapele sau despre muncă decât predica formală. Ea poate semăna sămânța unei întrebări, a posibilității unei abordări diferite a vieții, a dorinței de a cunoaște mai mult. Nu știm cum, de fapt, influențăm permanent pe aproapele prin cuvintele noastre, prin adevărata „tonalitate” a personalității noastre. Și, în cele din urmă, oamenii sunt convertiți la Dumnezeu nu pentru că cineva a putut să le dea explicații strălucite, ci pentru că au văzut în el că lumina, bucuria, profunzimea, seriozitatea și iubirea sunt singurele care dezvăluie prezența și puterea lui Dumnezeu în lume.
(Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Editura Univers enciclopedic, București, 1995, pp. 112-113, sursa: www.doxologia.ro)