Relativ mulți cetățeni sunt exasperați de îmbogățirea rapidă și în multe cazuri fără „justă cauză” a unor români. Aceștia nu impresionează prin inteligență, hărnicie sau idei de afaceri deosebite și o bună parte din locuitori îi acuză de probleme cotidiene personale sau generale. Personal nu exclud „contribuția” acestor persoane la denaturarea competiției economice și ulterior sociale, politice sau în edificarea unei ierarhii „normale” în societate. Nu aceștia sunt adevăratele vârfuri ale națiunii, modelele pentru tineri și cei care „construiesc capitalismul” autohton.
Dar nostalgia după perioada până în 1990 o consider absurdă în totalitate, iar dacă e justificată de îmbogățirea la „limita legii” a unor indivizi este chiar năroadă. Acești indivizi au riscat și riscă să suporte consecințe penale în momentul în care vor fi descoperiți, până atunci fiind „negustorii cinstiți”. Eu nu am riscat și nici marea majoritate a românilor! Această realitate mă determină să fac totuși o comparație cu perioada de până în 1990, când eram egali, unii ”mai egali” ca imensa majoritate (cei cu „munci de răspundere” din activul PCR, Securitate, Miliție și conducătorii de întreprinderi sau instituții erau beneficiarii „egalității” socialiste!). Churchill, într-o celebră frază, arăta următoarea realitate: „Capitalismul împarte oamenii în săraci și bogați, comunismul îi egalizează în sărăcie”! Nu sunt un admirator al capitalismului măcar pentru replica unui celebru miliardar adresată unui jurnalist: „Nu mă întreba cum am făcut primul milion!” Bogații noștri au de ascuns mult mai mult! Dar nu doresc deloc întoarcerea în perioada socialistă!
Întrebarea care apare se referă la regretul unei consistente părți a societății (inclusiv cei care au stat la „coadă”): nostalgia este determinată de invidie dusă la absurd sau este efectul unei manipulări sofisticate și permanente din Est, care doresc nu sabotarea capitalismului (sunt și conducătorii lor superbogați), ci a democrației și extinderea regimurilor dictatoriale. Câți români își doresc distribuția alimentelor de bază pe cartelă, galantarele goale la măcelării (eventual puțini „adidași” și rar „Frații Petreuș”) sau privitul „în zare” ore în șir după „mașina cu butelii”? Cei care o doresc vor primi urgent cetățenie cubaneză sau nord-coreeană!
Se poate trăi decent în socialism? ar fi o întrebare legitimă, mai ales că asistăm la o combinație între partidul unic comunist și economia în bună parte privată în China, Vietnam, Laos etc. Această găselniță a lui Deng Xiaoping (urmașul lui Mao) a salvat partidul și elitele sale de un colaps ca în URSS. În aceste țări, „clasa mijlocie” este redusă, sărăcia este prezentă în majoritatea zonelor țării (excepție „zonele libere” cu multe investiții străine) și numărul de superbogați a explodat (îi regăsim și în elita partidului). Corupția și „furtul din avutul obștesc” au atins niveluri record sub umbrela protecției politice. Supraviețuire și superlux!
Capitalismul înseamnă competiție, iar în țările cu democrație reală excesele (specifice „capitalismului sălbatic”) sunt în bună parte temperate de reglementări (UE exagerează). Socialismul blochează inițiativele individuale în numele clasei muncitoare și astfel principala sursă de progres a umanității este, în bună parte, anulată. Este absolut evident că libertățile democratice sunt baza creației, inițiativei și dezvoltării în ansamblu. Lista cu laureații premiului Nobel este și ea un argument. Regimurile totalitare pierd constant competițiile tehnologiei, cercetării și inovării apelând la furt și copiere, în cel mai bun caz (China) sau închizând pur și simplu granițele țării (Coreea de Nord). Soluția lor este în acest moment și mai cumplită, apelând la agresiune, abuz de putere în scopul apărării „sărăciei”. Nu și a neamului!