Să fim biserică a lui Hristos și fântâni ale harului Său!

Fiecare cuvânt al Evangheliei din Duminica a 5-a după Paști (a Samarinencei) – Ioan 4, 5-42 – este izvor de apă curgătoare spre viață veșnică, pentru că izvorăște din Cel ce este veșnic și ne descoperă Izvorul vieții veșnice, Persoana lui Hristos, Cel înviat. Între Învierea Domnului și Înălțarea Domnului, fiecare duminică are semnificații vindecătoare și restauratoare, desfășurate în istorie, iar vindecarea și restaurarea omului și a lumii izvorăsc din Iisus Hristos Cel care a înviat. Hristos este izvor al vindecărilor în Biserică, vindecându-ne în primul rând de moartea cea veșnică. Îl vindecă și restaurează pe Toma din îndoiala sa, vindecă pe femeile mironosițe de frică, vindecă pe slăbănogul de la Vitezda de slăbiciunea sa asumată întru răbdare, vindecă pe femeia samarineancă de astăzi, de nestatornicia și neînțelegerea sa, vindecă pe orbul din naștere de neputința sa. Dar mai presus de toate, ne vindecă pe noi de moartea cea veșnică. Miza centrală a vindecării în Hristos nu se referă la o vindecare temporală a trupului și sufletului omului, ci la vindecarea de moartea cea veșnică. În această perspectivă sunt centrate și adâncite înțelesurile textului evanghelic citit în a 5-a duminică după Sfintele Paști.
Cele vechi s-au făcut noi: fântâna, topos al împlinirilor profetice
Iisus Hristos înnoiește cele vechi, în El cele vechi ale Patriarhilor și Profeților nu sunt desființate, ci împlinite. În Sihar, la fântâna lui Iacov se întâlnesc noul cu vechiul, nu în despărțire, ci în împlinire. Fântâna, simbolistică a adâncurilor revelației, semnifică locul împlinirii prin trecerea de la cele pământești și exterioare spre cele netrecătoare și interioare care transfigurează orice formă și exterioritate. Pentru că închinarea în Duh și Adevăr transcende orice formalism exterior specific iudeilor, transfigurând formele și orice adevăr obiectivant, specific idolatriei păgânilor, distingând între creatură și Creator. De asemenea, fântâna lui Iacov devine topos al împlinirii profetice pentru depășirea sciziunilor interumane. Toate vor fi una în Hristos, atât iudei, cât și păgâni. Fântâna descoperă o verticală care coboară în adâncuri și care restaurează și dă sens orizontalei istoriei Patriarhilor și Profeților, a unui popor devenit noul Israel. „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” (Psalm 41, 9). Fântâna era adâncă și la baza ei nu stătea Iacov, ci Cel mai adânc și mai înainte de Iacov, tocmai Cel care stătea de fapt în fața femeii samarinence, Rațiunea veșnică a lucrurilor, Hristos. Mai mult, fântâna ca topos rămâne în conștiința oamenilor, mai ales a celor din Orient, ca loc al vieții, apa fiind legată de întreținerea vieții pământești. Cerând apă din fântână, Hristos arată că prețuiește apa creației, dar, totodată, invită pe orice om, identificat cu femeia samarineancă, să nu uite de Dăruitorul ei, adică prin cele materiale și create să urce spre cele necreate și veșnice.
În această convorbire am putea vedea imaginea din Rai, a convorbirii dintre Adam și Eva, în jurul pomului cunoștinței binelui și răului. Și atunci, și acum era o convorbire despre viață. Atunci, o convorbire despre posibilitatea vieții realizate fără Dumnezeu, prin mâncare și închinare fără rânduială la cele contrare și căderea în robia morții, acum o convorbire despre viața realizată în Dumnezeu prin închinare în Duh ca ridicare din robia morții prin Adevăr, Hristos Cel înviat. Hristos reface și vindecă integral itinerarul căderii și retrasează cărarea omului spre viața cea veșnică. Tema mâncării și a băuturii reprezintă o constantă și un examen al libertății, responsabilității și iubirii în iconomia mântuirii, de la starea omului în Rai până la Apocalipsă.
La fântână. O întâlnire cu Viața despre viață
Convorbirea Mântuitorului Hristos cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacov din Sihar este o convorbire cu Viața despre viață și la acest dialog suntem chemați să fim parte. Ce șansă a avut această femeie să vorbească despre viață cu Cel ce este Viața. Femeia aceasta a venit la fântână după apa pământească, trecătoare și s-a întâlnit cu Apa cea vie, netrecătoare, cu Hristos, a căutat ceva pământesc și s-a întâlnit cu cerul. Iisus Hristos Se descoperă înaintea femeii ca fiind Apa cea vie, așa cum altă dată S-a descoperit înaintea iudeilor ca fiind Pâinea cea vie, Pâinea care S-a pogorât din cer. Cel ce va bea din apa acesta nu va înseta, ci va avea viață veșnică, după cum cel care va mânca din Pâinea Hristos nu va flămânzi, ci va avea viață veșnică. Cât de minunat, elementele esențiale ale vieții, pâinea și apa, pot fi vii! Da, pentru că sunt asimilate lui Hristos; cel ce mănâncă și bea din Mine va trăi prin Mine.
Evanghelia de astăzi, plecând de la cele materiale și trecătoare, ne vorbește despre cele veșnice și netrecătoare, ne vorbește despre Cine este viața lumii, împlinirea lumii și a istoriei. Așa cum ne spune Evanghelistul Ioan: „Întru El era viața și viața era lumina oamenilor”. Omul a fost creat de Dumnezeu pentru viață și nu o va putea dobândi prin el însuși, ci doar prin participarea și comuniunea cu Cel ce este Viața.
Omul este ceea ce mănâncă. Dacă mâncarea sa se rezumă doar la cele trecătoare, va fi doar trecător, muritor. Dacă însă mâncarea sa va fi și din cele netrecătoare, va moșteni viața veșnică prin puterea lui Hristos. În cele trecătoare și muritoare prin Hristos și Învierea Sa s-au așezat cele netrecătoare și nemuritoare. Și aceasta nu înseamnă exclusivism, ci împlinire, intuirea fundamentului și rostului celor pământești. Așa după cum le spunea iudeilor altă dată: părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit (deși unii credeau că prin mâncare și-au rezolvat problema subzistenței), așa îi spune și femeii samarinence că dacă rămâne doar la apa cea trecătoare va înseta din nou. Revelația Vechiului Testament, adusă prin Patriarhi și Proroci, are valoarea ei, dar nu este desăvârșită, după cum omul nu poate fi împlinit doar în cele ale trupului, biologicului, slujit în sens unilateral, făcând abstracție de constituția dihotomică a ființei sale și de unirea ei cu Cel veșnic. La fel și noi, dacă vom rămâne doar la pâinea și apa cea trecătoare, vom înseta mereu și mereu. Viața nu ține de pâinea cea trecătoare pe care noi de multe ori nu reușim să o împărțim echitabil între noi, ci de Cel ce are viața cea netrecătoare. Pâinea cea trecătoare este un mijloc spre întreținerea vieții pământești, nu scopul vieții pământești.
Împărtășirea din apa cea vie, așa cum reiese din convorbirea cu femeia samarineancă, care stătuse cu mai mulți bărbați, se realizează în orizontul sfințeniei, în acest orizont se cunosc și darul lui Dumnezeu și puterea de viață a apei celei vii, Hristos. În același mod, fântâna lui Iacob era o moștenire lăsată, plină de semnificații pământești și profetice, cerești. Apa din ea era darul creației sau, teologic vorbind, creația ca dar, însă acest dar al creației ca ostoire a setei trupești este împlinit, restaurat și vindecat de Iisus Hristos în care am primit nu doar har peste har, ci și dar peste dar, întrucât Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât pe Unicul Său Fiu L-a dat, adică L-a dăruit pentru viața lumii. Prin urmare, lumea este un dar făcut omului ca semn al iubirii lui Dumnezeu, iar Hristos este darul lui Dumnezeu așezat peste darul lumii făcut omului, pentru ca lumea să aibă viața veșnică. De aceea, Hristos îi spune femeii: „Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie”.
Biserica, fântâna lui Iacov actualizată și adâncită în Hristos
Iisus Hristos depășește barierele mentale, religioase și culturale ale timpului Său și arată că taina Bisericii creștine va fi aceea de a aduna sub cupola ei toate neamurile, toți oamenii pentru care Hristos S-a răstignit și a înviat, dăruindu-le posibilitatea vieții veșnice. În Biserică se actualizează toate tipologiile Vechiului Testament și se reconfigurează astăzi în chip spiritual întâlnirea de la fântâna lui Iacov, o întâlnire centrată în Hristos, în care se împlinesc prorociile făcute în vechime și făgăduințele sfinte și întreaga istorie a mântuirii. În Biserică nu doar actualizăm istoria mântuirii, sau astăzi, întâlnirea de la fântâna lui Iacov dintre Hristos și samarineancă, ci o și adâncim personal-comunitar în experiența și înțelesurile ei.
Acest mesaj mântuitor nu se adresează doar unui singur popor, pentru că închinarea nu se va mai face în Ierusalim sau pe muntele Garizim, mărginit, ci dezmărginit – în duh și adevăr – de unde universalitatea mântuirii în Hristos și a Bisericii Sale. Adică Hristos ca apă vie este dăruit tuturor celor care doresc să creadă și să-L iubească pe El din toate neamurile și locurile pământului. Hristos a venit ca să ne facă din mărginiți, dezmărginiți, din trecători, veșnici și din pământești, cerești. Și această taină se lucrează continuu până la sfârșitul veacurilor în Trupul Său, Biserica.
Pentru viața noastră creștină rămân două întrebări esențiale la care trebuie să răspundem: Unde ne putem împărtăși din apa cea vie? Și cum vom putea primi apa cea vie? În fiecare Liturghie, în biserică, preotul ne cheamă: „Luați, mâncați…”, „Beți dintre acesta toți…”, „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați”. Aici sunt apa cea vie, viața în cadrele creației, exigențele și posibilitatea de participare la ea. Apa și pâinea după care alergăm în fiecare zi, subsumând toate problemele vieții, este legitimă, dar nu suficientă, pentru că definiția integrală a omului nu rezidă în cele care țin de pământ. De aceea, echilibrul și transfigurarea vieții nu le scoatem din pământ, dintr-o fântână pământească, ci din fântâna cerească, Hristos, Care a făcut și pe Patriarhi și pe Proroci, pe sfinți și pe cei care L-au iubit și urmat, izvoare de apă curgătoare, fântâni tot mai adâncite în Taina vieții. Deși ne orientăm de multe ori doar spre cele pământești, să nu uităm că rădăcinile noastre sunt cerești.
În aceste drepturi filiale și condiții cerești ne-a așezat Hristos prin Învierea Sa. Să ne amintim textul din Canonul Învierii: „Veniți să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă făcut cu minuni (aluzie la minunile lui Moise când a scos apă din piatră în pustiu), ci din izvorul nestricăciunii care a izvorât din mormântul lui Hristos, întru Care ne întărim”. În Hristos ca băutură nouă ne întărim, ca apă vie, așa cum îi spune Hristos astăzi femeii, că apa pe care Eu o voi da se va face, în om, izvor de apă curgătoare spre viața veșnică. Prin urmare, apa cea vie este Hristos, Logosul Cel prin Care toate s-au făcut, iar locul unde ne împărtășim plenar cu Hristos este Biserica. Noi înșine suntem chemați, din perspectiva acestei împărtășiri, să fim biserici și fântâni tot mai adânci în care Apa cea vie, Hristos, să Se sălășluiască. Este o odihnă dinamică a noastră în Hristos și o odihnă dinamică a lui Hristos în noi. Să ne amintim în acest sens doar ecfonisul: „Că sfânt ești Dumnezeul nostru și întru sfinți Te odihnești!”.
Femeia samarineancă reprezintă, în gândirea Părinților Bisericii, Biserica dintre neamuri. Evanghelia de astăzi ne arată că femeia samarineancă, păcătoasă, s-a vindecat de neînțelegerea ei și de păcatele ei, mergând în cetate și mărturisind pe Hristos. Este foarte interesant să reflectăm asupra mărturisirii slăbănogului de la Vitezda, care merge în Templu, și a mărturisirii femeii samarinence, care merge în cetate. Unul se vindecă și mărturisește pe Hristos între iudei, femeia se vindecă și mărturisește pe Hristos în cetatea Sihar, între neamuri. Această mărturisire devine model de mărturisire pentru noi, iar mărturisirea centrală a noastră se referă la Hristos, viața lumii, la împlinirea celor materiale prin cele veșnice și vindecarea celor create prin cele necreate.
La fel ca femeia samarineancă, să mergem și noi în cetatea și în lumea noastră și să mărturisim că am întâlnit pe Hristos la fântâna lui Iacov, aici, în Biserică, unde ne-a descoperit viața noastră și împlinirea trecutului în prezent, dar și drumul spre adâncurile înțelegătoare ale sensurilor lumii ca scară spre cer prin vindecarea ce izvorăște din El. Dialogul de la fântâna lui Iacov să-l actualizăm ca dialog personal-comunitar al iubirii cu Hristos în Biserică pentru viața și învierea noastră. Amin.
(Pr. Prof. Dr. Cristinel Ioja, Ziarul Lumina)