SĂ FIM ATENȚI LA CEI DE LÂNGĂ NOI! Duminica a 33-a după Rusalii (Luca 18,10-14)

De multe ori se întâmplă ca pornirea bună a unora de a se apropia de Dumnezeu să fie frânată de atitudinea celor ce se cred foarte credincioși, evlavioși și a toate-cunoscători în cele duhovnicești. Cred că fiecare dintre noi am asistat, în biserică, la situații în care semeni îndurerați, căutând rezolvarea problemelor grele prin credință, au fost “puși la punct”, apostrofați și direcționați cu destul de puțină eleganță, de cei ce mereu, cu un aer de superioritate, își aleg locul aproape de soleea sfântului altar. Există, din nefericire, o atitudine nepotrivită a celui ce postește, față de cel ce nu postește, a celui ce se roagă față de cel ce nu se roagă, deși nici unde Biserica nu îndeamnă la o astfel de atitudine (a se vedea de exemplu Epistola către Romani a sfântului apostol Pavel, capitolul 14, întitulat sugestiv: “Să nu-l judeci pe aproapele tău. Să nu-i fii fratelui tău piatră de poticnire”). Mai mult de atât, există oameni care îngenunchează îndelung în rugăciune, citesc acatiste, catisme din Psaltire, rugăciuni deosebite, fac multe metanii, postesc aspru și participă la viața Bisericii, dar în relațiile interumane sunt reci, distanți și chiar judecă cu destul de multă asprime slăbiciunile și neputințele fraților lor. Firesc ar fi ca toată angajarea duhovnicească să conducă la o îmbunătățire a viețuirii întru Hristos, demonstrată prin atitudini și fapte ale credinței. Aceste aspecte nepotrivite pentru un urmaș al lui Hristos își au originea în convingerea că prin săvârșirea cu minuțiozitate a formelor cultului extern, cineva se poate afla mai aproape de Dumnezeu, și în virtutea acestui fapt, își poate privi cu condescendență semenul, ceea ce nu este adevărat. Lucrul nu este nou în viața religioasă. Și în timpul Domnului nostru Iisus, existau astfel de oameni, fariseii, care săvârșeau cu minuțiozitate prescripțiile Legii, considerându-se plăcuți lui Dumnezeu și care se separau de poporul de rând, disprețuindu-l.(De altfel denumirea de „farisei”, în ebraică „perișim”, înseamnă „separați”). Din dorința de a-i mustra pe acei „…care se credeau că sunt drepți și-i disprețuiau pe ceilalți” (Luca 18,9), Domnul Iisus ne-a lăsat o pildă, în care se vorbește despre doi oameni diferiți „…prin situație, temperament și concepție”( Natalia Manoilescu Dinu, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Ed. Bizantină,bucurești,2001,vol 2, pag.116 ).
Un fariseu și un vameș s-au suit în același timp la templu să se roage. „ Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, mulțumescu-Ți că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau chiar ca acest vameș; postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nici ochii nu voia să și-i ridice spre cer, ci-și bătea pieptul zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (Luca 18, 11-13). Arătând atitudinea celor doi aflați înaintea lui Dumnezeu, Iisus a concluzionat: „Zic vouă că acesta (vameșul n.p.) s-a coborât mai îndreptat la casa lui, decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18,14).
Din aceste cuvinte înțelegem că fariseul este un exemplu negativ, atitudinea acestuia nefiind plăcută Domnului. Și pe bună dreptate; rugăciunea lui care s-a dorit a fi o rugăciune de mulțumire pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a pervertit într-un elogiu adus sieși, precum și într-o acuză la adresa semenilor și chiar a lui Dumnezeu. Rugăciunea sa nu mai este rugăciune. Monologul fariseului este expresia unei stări de mulțumire de sine, de suficiență. Este conștient că puterea de a umbla în căile Domnului este de la Dumnezeu, de aceea îi mulțumește, dar oare nu aceeași putere o revarsă Dumnezeu în toți oamenii? Prin felul său de a gândi ne dăm seama că în inima lui s-a înfiripat greșita idee că Dumnezeu este părtinitor; unora le dă șansa de a se mântui mai mult decât altora. “Ba, parcă Îl și compătimește pe Dumnezeu pentru că, în afară de el, nu mai are și alți slujitori cu adevărat credincioși”. (Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Predici exegetice la Duminicile de peste an, Ed. Teofania, Sibiu, 2001, pag.226).
“…mulțumescu-Ți că nu sunt ca ceilalți oameni… sau ca acest vameș…”
Fariseul își judeca semenii. Mulți dintre noi gândim ca și el, considerându-ne superiori. Realitatea este că numai Dumnezeu cunoaște adevărata noastră inimă, adevărata noastră dorință de a ne contopi cu El. Nu trebuie să ne imaginăm că nu există cineva cu un suflet mai bun, mai curat, mai însetat de cele duhovnicești decât noi. Îi vedem pe acei care, prin atitudinea lor, parcă vor să-și dovedească credința, dar sunt și mulți anonimi, cu ochii plecați în pământ, cunoscându-și neputințele, ce cer fierbinte mila lui Dumnezeu. Ei sunt cei smeriți, iar smerenia lor izvorăște din harul divin, dar și din cunoașterea adevărată de sine. Din nefericire tocmai aceștia sunt cei judecați de semenii lor. Să fim atenți la cei de lângă noi! (Preot Dan Gheorghiță)