Să fie mâna rușilor?

Premierul Ponta zice că de posibila sa demisie, în realitate de neconceput, așa cum el însuși ne-o comunică, ar putea profita rușii. Așa o fi. Viața mea s-a consumat, de când eram copil și până azi, cu acest refren rusesc. În ceea ce mă privește am dușmănit armata rusească și sovietică (de câte ori venea la noi, și ca aliată, cazul 1877, uita să mai plece), am urât tendințele imperiale, nevindecate din vremea lui Petru I, dar n-am putut să-i urăsc pe Dostoievski, Tolstoi și Serghei Esenin. Mi-am amintit asta în dimineața de joi, la Sângeru, privind soarele de afară, limpezit de ploaia de peste noapte și știrile din televizor. Una arată uriașul incendiu, al doilea de proporții în mai puțin de o lună, petrecut în Ucraina. Ard niște depozite care scot pe nări un fum gros. Un comentator nu exclude mâna rușilor. Vor urma ploi acide peste toată Europa. Berlinul însuși va fi ocupat, nu de trupele aliate, ci de aciditatea pluvială. Ce să mai vorbim de România? Noroc că la noi, mai ales prin Moldova, nu mai plouă deloc, iar ploi acide fără apă n-au fost încă inventate. La New York un autobuz cu pasageri numeroși a dus la obturarea unui tunel prin care se scurge o mare parte din suflarea acestei uriașe metropole de douăzeci și cinci de milioane de locuitori pe care am văzut-o și eu de vreo două ori. Presa internațională vorbește de extragerea unei femei din tunel, neaccidentată, dar blocată în mașina ei, care tocmai năștea. La Fetești, în România, un tren de persoane care circulă mai mult gol a luat foc. Nu-s victime. Sunt anchetate cauzele. Să fie mâna rușilor? Nu-i exclus.
Aseară am fost să-mi văd grădina căsuței în care m-am născut și în care nu mai locuiește nimeni. Casa, din două odăi, cu pereți din paiantă, a fost locuită întâi de străbunica Ioana, apoi pereții dublu centenari au asistat, cu privirea lor albă și prietenoasă, la nașterea bunicului meu de tată, Victor, în anul 1890, apoi a tatălui meu Maximilian, în 1926 și, la ultima naștere petrecută aici, la lumina lămpii, a mea, în 1948. Țin la acești pereți și-i mângâi cu palma și în gând. Am făcut tot ce-am putut în timp să țin căsuța în picioare. Bradul de lângă ea, cel mai înalt din sat, a fost trăznit pentru a doua oară în urmă cu câteva zile. Fulgerul a mușcat adânc din carnea vie a lemnului și despicătura a mers până la jumătatea trunchiului înalt cât un zgârie nori. Vârful nu mai este. Aproape că nu mai are crengi. Va trebui să-l tai, îmi spune un vecin. Cade peste casă, te omoară și pe dumneata. Nu-l tai așa cum nu vând proprietatea chiar dacă nu face trebuință urmașilor mei. Poate muri de tot deodată cu casa.
În livada de pruni bătrâni și câțiva meri contemporani cu copilăria mea, pasc o vacă Amadea, nume împrumutat de fiica mea dintr-o carte, și o vițică, Dumi, care s-a născut anul trecut, într-o duminică de august care precede ziua mea de neștere și tot copila a botezat-o astfel. Am zărit vițica izolată sub un șopron și tristă. Ceva era în neregulă. S-a sălbăticit și m-am apropiat cu grijă să n-o sperii. Omul care vine o zi să le adape și femeia care vine în cealaltă zi mi-au spus că totul e în regulă. Acum trei săptămâni, vițica a intrat în călduri și a sărit gardul. Au prins-o greu și au adus-o îndărăt cu o sfoară legată de micile ei coarne. Asta știam. Ce am văzut era însă înspăimântător. Sfoara, strânsă menghină și tăiată scurt, pătrunsese adânc în carne și de jur împrejurul capului bietului animal curgea sânge și un amestec purulent. Muștele desăvârșiseră nenorocirea depunându-și lângă rana coarnelor abundenta lor prolificitate. Am simțit că înnebunesc. Animalul, speriat, era greu de prins. Am realizat un laț și, cu prețul pierderii a jumătate din pielea de pe palma mea stângă, bandajată acum, am imobilizat vițica. Acum e bine. Rănile au fost dezinfectate, sfoara extrasă din carne. Azi în zori păștea cuminte și m-a privit cu blândețe. Slavă Domnului! Mi-am întrebat oamenii de nădejde și încredere, fiindcă eu sunt adesea plecat, de ce și-au bătut joc de această nevinovată vietate. El mi-a spus că a văzut, dar n-avea ce face că n-o putea prinde, iar ea că n-a văzut. De ce nu mi-ai telefonat, i-am zis lui, trimiteam un doctor? Tace lălâu.
Azi, urmărind la televizor incendii de tren, ciocniri la barieră, tămbălău la o rafinărie din care curge ceva și amenință cu explozia, fiindcă un bou de paznic s-a îmbătat și a dormit lângă un robinet uitat desfăcut, mă întreb dacă nu-i cumva tot mâna rușilor și în nenorocirea pățită de vițica mea. Nu-i exclus.