Vineri a fost Ziua mondială a Radioului. Data stabilirii amintește mai întâi cifra anului (1896) în care italianul Guglielmo Marconi a izbutit neuitata conversație purtată trei kilometri prin eter. S-ar împlinit, deci, o cifră rotundă: 130 de ani (în vremea liceului meu, scria-n carte că, de fapt, adevăratul inventator al radioului a fost rusul Alexandru Popov, Marconi nu era altceva decât un hoț ordinar – am văzut pe tema asta și un lung-metraj Mosfilm). Ziua și data săptămânii au și ele o anume semnificație: la 13 februarie 1946 s-a difuzat prima emisiune a Postului de Radio al Națiunilor Unite (80 de ani – din nou aniversare!).
Îndrăznesc să cred că aș putea contribui cât de cât la rotunjirea regalului aniversar rememorând câteva mărunte episoade din Radioul românesc pe care l-am slujit începând, ehei, din 1958. Sunt pagini de mult uitate, de vor fi fost știute până la capăt vreodată. Pe vremea aceea, studenții nu puteau fi „încadrați în câmpul muncii”, așa că am figurat în catastifele radioului (mai întâi Iași, apoi București) abia după derogarea venită peste trei ani de la Ministerul Învățământului, până atunci fiind remunerat „în acord”, așa că primii mei trei ani de muncă nici n-au putut figura la pensie. Dar, ca și destui dintre anii ce au urmat, mi-au lăsat amintiri cu adevărat de neșters: foarte tânăr fiind, le luam pe toate-n serios și, vrând-nevrând, s-au tezaurizat în besacteaua juneții radiofonice.
În anii amari ᾽50-᾽60, țara părea că se cuvine întoarsă pe dos, dacă nu și reinventată de la capăt, doar se plămădea vijelios o lume nouă, mai bună și mai dreaptă, în care propaganda era temeinică armă de luptă și gazetarul, credincios ostaș al partidului. Exista un singur post de radio în toată România, cu câteva excrescențe regionale proprii care cântau, evident, aceeași melodie. Nu erau încă facultăți de profil, și, de altfel, în fișa personală a angajatului, rubricile cereau mai întâi apartenența politică, apoi originea socială și în final „eventualele studii”. Eu însumi mă aflam, la încadrare, abia în anul III la Filologie, dar mulți dintre confrații din redacție erau aduși direct „din producție”, unii cu ceva „facultăți muncitorești”, alții chiar doar cu clasele primare.
Mi-a fost repartizat pentru ucenicie un tânăr lemnar, Șt. T., care trimisese o știre la ziarul „Munca” precum că brigada lui a depășit planul cu nu știu cât la sută. Repede, a fost adus redactor la Radio. Am fost de față când l-a întrebat pe un președinte de Gospodărie colectivă „ce număr de capete de albine aveți?” Voia să noteze în carnetul de reporter… „Dezghețarea” s-a produs trudnic, și niciodată până la capăt. Lumea se schimba, radioul evolua, în redacție mai apăreau acum și remarcabili profesioniști, dar mai era de așteptat până la ivirea primelor descătușări „de vârf”, între care aș numi transmisia în direct a aselenizării misiunii Apollo 11 (Catinca Ralea și Ion Ghițulescu, 1969), emisiunea cu milioane de ascultători „Fotbal, minut cu minut”, transmisiile în direct ale celor 11 reporteri trimiși să comenteze în războiul din Irak, dimpreună cu lansarea festivalurilor „George Enescu”, „Cerbul de aur”, „Gaudeamus” și nu puține alte ulterioare izbânzi în meserie.
Dar, deocamdată, mai rămânem în anii ’50-’60, când încă era vie ideea „ascuțirii luptei de clasă” și păstrării vigilenței revoluționare: de pildă, ca să se transmită o melodie la cererea cutărui ascultător era necesară semnătura a cel puțin două nume precum că respectivului „îi merge numele”! Să n-ajungă pe post, Doamne ferește, melodia „Hai leliță-n deal la vie” transmisă nominal (greșeală politică!) cine știe cărui chiabur, fără îndoială „element dușmănos”. Până la urmă, redactorii cu pricina, sătui să tot caute secretari de partid care să garanteze sub semnătură buna credință politică a doritorilor de radio-dedicații, au eliminat pur și simplu numele proprii, așa că piesele dorite erau transmise „unui grup de ascultătoare de pe strada Hulubei”, „mulgătoarelor fruntașe de la GAC” cutare, „ceferiștilor din partida trenului 6001” și tot așa mai departe.
Dar astea-s prostioare atât de tâmpe, încât nici n-ar mai merita amintite. Importante rămân chestiunile de esență ale construcției demersului gazetăresc, mereu bucșit de sumedenia opreliștilor. Radioul de atunci se menținea cu grijă doar în zona edulcorată a materialelor de presă „pozitive”. Datorită electronicii încă precare, nu se garanta recuperarea vocii imprimate pe bandă decât ulterior, cu tehnica din studio. La început, am primit niște mici semi-reportofoane, care bănuiam că înregistrează, fără a putea permite controlarea pe loc a materialului cules pe teren. Reveniți în studio, după zeci de kilometri parcurși pe drumuri neasfaltate (în atașul motocicletei rusești marca IJ) constatam fie că nu s-a înregistrat nimic, fie că, tehnic, materialul era inutilizabil. Drept pentru care se practica insistent reportajul citit răspicat la microfon – specie publicistică total nespecifică radioului. Cu timpul, odată cu îmbunătățirea aparaturii, multe s-au mai rezolvat – evident, nu și în chestiunile redacționale, care mențineam în grijulie rezervă ieșirea cuvântului în priză directă. Bântuia o adevărată spaimă față de vorba „scăpată” fără ștampilă în eter! În instructajele noastre, la Secția Sport ni se cerea insistent să „relatăm fraza și-atât”, fără nici o ieșire din rutina seacă Vasile pasează lui Gheorghe, Gheorghe pasează lui Tănase…
Dacă acum este necesar un atestat Orniss pentru accederea la documente secrete, doar câțiva fericiți (vorba vine!) aveau pe vremea mea acces la transmisia în direct. La Radio București m-am numărat printre ei, și, repede, am înțeles că relatarea barem degajată era, deocamdată, iluzie, tot așa cum, mai târziu, desființarea cenzurii n-a abolit cenzura. (Prima sancțiune din viață am primit-o fiindcă am cerut intrarea în vâltoarea emisiunii Fotbal minut cu minut pentru a descrie… un splendid apus de soare prefirat peste gazonul pare-mi-se din Craiova.)
Mi s-a încredințat misia unei transmisii directe de la Ostra, în Bucovina, unde se dădea în folosință una dintre marile construcții industriale pendinte de mina de uraniu de la Crucea (acum și ea desființată) – se anunța cu toată grija participarea la festivități a lui Emil Bodnăraș. M-am dus la Ostra (azi pe-acolo bate vântul, totu-i o jalnică ruină), am făcut prospecția, m-am întors la București, am scris textul și l-am prezentat la viza redacțională. A mai fost „îndreptat” ici-colo și m-am întors în Bucovina, de unde urma să fac transmisia în direct (pentru cablarea căreia, între altele, s-au suspendat câteva oficii poștale din parcurs). Încep emisia, și-n toiul relatării, apare un tren de mină cumplit de zăngănitor, nu se mai auzea nimic altceva în preajmă. Aș fi putut să lămuresc la microfon despre ce-i vorba, dar… nu era în textul aprobat. Am tăcut mâlc, și ascultătorii puteau crede că la Ostra au intrat rușii cu tancurile! Probabil că nu mi s-ar fi întâmplat mare lucru dacă ieșeam cu deslușiri din rigoarea textului aprobat, dar atât de apăsat funcționa pedala frânei subconștientului, încât pur și simplu m-am auto-blocat! Acum, relatarea în direct e cât se poate de obișnuită și banală – iar diversificarea emisiunilor sportive, mai ales după apariția emisiunii „Fotbal minut cu minut”, cu siguranță că a contribuit, dimpreună cu fireasca evoluție a radioului către modernitatea veacului.
Cine să mai știe (și să spună) de unde și cum s-a pornit în toate cele până s-a ajuns la România de azi? Care, fără îndoială, perfectă nu-i, dar, în pofida tuturor îndoielilor, necazurilor și întristărilor, rămâne Patria ce merită în veci respectată și iubită. Nu-s adeptul vorbelor mari, dar negurosul moment politic în care am ajuns parcă le cere căutate și readuse cu bună credință și-n gând, și-n faptă.
