„Să dăm lui Hristos roadele virtuților noastre la timpul cuvenit!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic în Duminica a XIII-a după Rusalii

Iubiți credincioși și credincioase, cititori și cititoare,
Parabola lucrătorilor celor răi, rostită de Mântuitorul și consemnată de sinoptici astfel: Matei 21, 33-44; Marcu12, 1-11 și Luca 20, 9-18, se găsește, cu unele modificări, și în Evanghelia lui Toma, o scriere apocrifă apărută în perioada primară a Bisericii.
Sfântul Chiril al Alexandriei consideră Parabola lucrătorilor celor răi un rezumat succint al întregii istorii a poporului ales.
Parabola are o dimensiune hristologică, numai că aceasta nu a putut fi sesizată nici de ascultători, nici de arendași, nici de legiuitori și nici de farisei. Chiar înainte de a rosti pilda în discuție Mântuitorul, Care le vorbea adesea în parabole, le spusese pilda celor doi fii trimiși de tatăl lor ca să lucreze în vie (Matei 21, 28-31).
Parabola lucrătorilor celor răi prezintă istoria unui gospodar care a sădit vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat teasc, a clădit un turn și a dat-o în arendă unor lucrători, iar el s-a dus departe (Matei 21, 33; Marcu 12, 1).
Exegeții spun că stăpânul din parabolă este Domnul Savaot din Isaia 5, 7, pe Care oamenii, din cauza păcatelor, Îl consideră ca fiind departe, iar via este Israelul (Ieșirea 15, 17). Gardul cu care a împrejmuit via este Legea; teascul săpat este jertfelnicul, iar turnul clădit este templul/biserica.
Sfântul Teofilact afirmă că „prin vie se înțeleg dumnezeieștile Scripturi; gard este slova, teascul care s-a săpat este adâncul Duhului, iar turn, teologia. Deci, pe toate acestea le primiseră arendașii, legiuitorii și fariseii”. În plecarea departe a stăpânului, Sfântul Ioan Gură de Aur vede, pe de o parte, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu în relație cu noi, iar pe de altă parte, spațiul libertății noastre.
Arendașii cărora li s-a încredințat via sunt imaginea legiuitorilor și conducătorilor lui Israel (Marcu 12, 12; Luca20, 19). Parabola spune că stăpânul, la vremea recoltei, a trimis în repetate rânduri pe slugile sale la lucrători, ca să ia roadele cuvenite lui (Matei 21, 34). Dar lucrătorii, punând mâna pe slujitorii trimiși, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre (Matei 21, 35).
Însă soarta celor trimiși nu l-a descurajat pe proprietar, ci din nou a trimis alte slugi, chiar mai multe decât cele dintâi; numai că lucrătorii „au făcut cu ele tot așa” (Matei 21, 36). Atitudinea lor anticipa atitudinea fiilor lui Israel în relație cu Fiul lui Dumnezeu.
Sfântul Evanghelist Matei (21, 34-36) amintește două trimiteri ale slugilor: în prima, a unui număr de slujitori, dintre care unii au fost maltratați, alții uciși, iar alții bătuți cu pietre și alungați în sudalme și ocări; în cea de-a doua, o trimitere de slujitori mai generoasă decât prima, a căror soartă a fost însă aceeași.
În cele două trimiteri, Sfântul Evanghelist Matei vede pe prorocii mari și pe prorocii mici, iar menționarea lapidării constituie o referință specială privind tratamentul la care au fost supuși respectivii (II Paralipomena 24, 21; Evrei11, 37; Matei 23, 37; Luca 13, 34).
Relatând trimiterea slujitorilor, Sfântul Evanghelist Marcu (12, 2-5) aranjează succesiunea insultelor într-o ordine ascendentă pentru a termina într-un punct culminant, ceea ce nu se întâmplă la Sfântul Evanghelist Luca (20, 10-12). Acesta din urmă s-a limitat la întreita trimitere și maltratare a câte unui slujitor, cele trei incidente fiind așezate într-o simetrie perfectă: „Și la timpul potrivit, a trimis la lucrători o slugă ca să-i dea din rodul viei. Lucrătorii însă, bătând-o, au trimis-o fără nimic. Și a trimis apoi altă slugă, dar ei, bătând-o și pe aceea și batjocorind-o, au trimis-o fără nimic. Și a trimis apoi pe a treia; iar ei, rănind-o și pe aceea, au alungat-o” (Luca 20, 10-12).
Vedeți, pe unul l-au bătut, cum au făcut cu Miheia (III Regi 22, 24), pe altul l-au omorât, cum au făcut cu Zaharia, între templu și altar (Matei 23, 35), iar pe altul l-au ucis cu pietre, cum au făcut cu Zaharia, fiul lui Iehoiada (II Paralipomena 24, 21).
Sfântul Isihie Sinaitul consideră că repetatele trimiteri, pe care Dumnezeu le-a făcut și continuă să le facă, presupun amplificarea stării noastre de trezvie, singura care izbăvește pe om de gânduri, cuvinte și fapte ucigătoare de suflet.
Atitudinea proprietarului trece dincolo de limitele rațiunii umane, în sensul că, la urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: „Se vor rușina de fiul meu” (Matei 21, 37). Numai că nu a fost așa, pentru că lucrătorii viei, văzând pe fiul său, au zis între ei: „Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui”. Sfântul Evanghelist Matei reține astfel momentul culminant povestirii: „Și punând mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au ucis” (Matei 21, 39).
Sfântul Evanghelist Marcu este și mai explicit: „Mai avea și un fiu iubit al său și în cele din urmă l-a trimis la lucrători, zicând: Se vor rușina de fiul meu. Dar acei lucrători au zis între ei: Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm și moștenirea va fi a noastră. Și prinzându-l l-au omorât și l-au aruncat afară din vie.” (Marcu 12, 6-8). Potrivit Sfântului Evanghelist Marcu, fiul a fost ucis în mijlocul viei, iar trupul său a fost aruncat afară din ea (12, 8), contestându-i-se, astfel, până și dreptul de a avea în proprietatea sa mormântul, darămite dreptul de moștenire a întregii vii.
Sfinții Evangheliști Matei (21, 39) și Luca (20, 15) evidențiază că fiul a fost mai întâi scos din vie și apoi ucis de către lucrătorii cei răi. Ei fac referire la uciderea lui Iisus în afara cetății și fără voia poporului (Ioan 19, 17; Evrei 13, 12). Este aici o asemănare evidentă între Nașterea și Răstignirea lui Hristos, care Îl arată a fi străin lumii acesteia, nu numai îndepărtate de Dumnezeu, dar și refuzând cu cerbicie prezența Sa.
În cuvintele „fiu iubit” și „se vor rușina de fiul meu” se subliniază dimensiunea hristologică a parabolei, reamintindu-ne cuvintele rostite de Dumnezeu Tatăl: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultați” (Marcu 9, 7; vezi și Marcu 1, 11).
Cu privire la întrebarea finală, care apare la sinoptici: „Ce va face stăpânul viei?”, prorocul Isaia anticipează răspunsul: „Strica-voi gardul ei și ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei și va fi călcată în picioare. Și o voi pustii! Nu va mai fi tăiată, nici săpată și o vor năpădi spinii și bălăriile. De asemenea, și norilor le voi da poruncă să nu-și mai verse ploaia peste ea.” (Isaia 5, 5-6).
Dincolo de această profeție, sentința lui Hristos este definitivă și irevocabilă: „Pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor.” (Matei 21, 40).
Da, cam asta este soarta celor care se îmbogățesc prin mijloace necinstite!
Iar ei, auzind și simțindu-se direct vizați, au zis: „Să nu se întâmple!” (Luca 20, 16).
Sfântul Evanghelist Matei reține și înțelesul pedepsei anunțat de Hristos: „De aceea vă spun că împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei.” (Matei 21, 43). Neamul în discuție este noul Israel, adică Biserica lui Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Chiril al Alexandriei tâlcuiește că „s-a dat acel pământ lucrătorilor sfințiți ai Noului Legământ”, adică apostolilor, iar aceștia, preoților și arhiereilor.
În finalul parabolei, sub forma simbolului „pietrei din capul unghiului” (Psalmii 117, 22), este introdus textul pentru dovedirea și fundamentarea adevărului Învierii și Înălțării lui Hristos: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului” (Marcu 12, 10). Și precum piatra unghiulară din capul unghiului încheie zidirea unei construcții, tot așa Mântuitorul nostru Iisus Hristos unește lumile celor două Scripturi într-o singură zidire, care este Biserica lui Dumnezeu.
Avertismentul: „Va lua Împărăția lui Dumnezeu de la ei și o va da celor care vor aduce roade.” (Matei 21, 43) vizează nu doar pe Israel, ci pe toți cei care nu se arată vrednici lucrători ai Cuvântului lui Dumnezeu în via harului, care este Biserica Sa. Doamne, să nu fie!
Să fim, așadar, cu luare aminte să dăm roadele cele bune la timpul cuvenit, ca să ne bucurăm de intrarea în Împărăția lui Dumnezeu!