„Să critice tot, fără a face nimica”

Comedianul Caragiale a creat în egală măsură și literatură, și reală cercetare științifică într-ale istoriei. Ibrăileanu îl consideră chiar „Cel mai mare istoric al epocii dintre 1870-1900. Un istoric complet, care arată, critică și explică.” Ceea ce observă și Blaga: „Caragiale nu a fixat tipuri umane și stări trecătoare; dimpotrivă, suntem legați prin atavism de personajele lui”. Și-i lesne de identificat, în politica românească actuală, sumedenie de Farfuridi, Cațavencu, Pristanda ori Dandanache, eternul Mitică populează cu autoritate listele de alegători, iar detașamente de Zoițe dețin poziții strategice în politica „la vârf”. În 1894, Conu’ Iancu i-a trimis o epistolă de încurajare dezamăgitului Vlahuță; se pare că a publicat-o în 2012 „Magazinul istoric”, dar, mărturisesc, am citit-o în întregime abia acum, când cineva, nu știu cine, a postat-o pe internet. Și bine a făcut: e-un text atât de actual încât pur și simplu te înfioară: „Doamne, nu s-a schimbat nimic!” Nu-i vorba, însă, cum s-ar putea crede, de un text satiric acid și moralizator, ci de un mesaj de prețuire și încredere în destinul românilor. Caragiale nu consemnează pur și simplu, mânat doar de îndemnul cronicăresc „ca să să știe”, ci se implică, identificând cauze, sugerând soluții și conduite. Citez câteva memorabile pasaje, între limitele spațiului acestei rubrici: „La noi nu-i nici mai multă, nici mai puțină stricăciune decât în alte părți ale lumii, și nici nu s-ar putea altfel. Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași; oamenii sunt peste tot oameni (…) Așadar să nu ne facem inimă rea și spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât, neamul acesta nu-i un neam stricat, e numai nefăcut încă, nu e pân-acum dospit cumsecade, E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate, încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-l poată comanda, încă nu știe de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni. Fript cu lapte, suflă și-n brânză. N-a ajuns să cumpănească bine ce i se pune împotrivă, și astfel încă nu înțelege că în mâna lui ar sta să-și îndrepteze soarta și să dispună apoi de-ntregul de ea, precum are drept și are să și fie odată”. Cum ar veni… aveți puțintică răbdare – numai că, de, trăim o singură dată… Credința autorului „Scrisorii pierdute” este că neamul românesc nu va pieri în veci, chiar dacă destinul îi este primejduit și din afară și (greu de crezut!) dinlăuntru. Caragiale îl scoate din scenă pe Mitică dâmbovițeanul, spre a-l aduce pe Fănică, pronume ce ar sugera o apartenență mai cuprinzătoare, incluzând și Moldova ștefaniană. De ce, adică, s-avem vreo teamă? „Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n-are destul respect pentru antemergătorii progresului nostru cultural? Fiindcă un muțunache maimuțește apucăturile și tonurile de boulevardier parisien? Fiindcă inteligențe tinere își risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să și-o întrebuințeze în a face mai bine decât au făcut cei pe care-i critică? (…) Și lumea își vede înainte de mersul ei: facă oricine ce-o pofti. Cine nu merge cu ea înainte și stă cu gândul la sine – să-și facă în ceafă cărarea, să critice tot, fără a face nimica, să țâfnească de necaz că alții au făcut ceva înainte, ori că alții vor însemna ceva pentru dânsul – acela își crede ziua lui eternă; și mîine, lumea o să fie departe de el înainte, și el o să se afle înapoi, departe de ea (…) Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarcă-se Oltul și Mureșul de-andăratelea către obârșia lor în munții Ciucului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, așteptând cu răbdarea vremea când să dea și el culturii și civilizației europene concursului lui specific (…) Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă neamului românesc!” Poate ar fi util să culegem câteva sintagme pe post de tag-uri. Cum ar fi: 1 – „neamul acesta nu-i un neam stricat”; 2 – „încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-l poată comanda”; 3 – „să critice tot fără a face nimica”; 4 – „în mâna lui ar sta să-și îndrepteze soarta”. Și o frază bună de pus ca motto unui tratat de istorie a limbii române, „extraordinar de frumoasă și de grea, având un mod de gândire deosebit, al său, o comoară neprețuită de filosofie morală, de humor și poezie – cu atât mai originală avuție cu cât este un amestec de moșteniri și dobândiri antice, grecești, slave, orientale și altele, pecetluite toate cu netăgăduita ei peceție romanică, latină…”
Rezon, Coane Iancule.