Se spune, că un înțelept a văzut mai multe femei în fața unei case plângând și tânguindu-se amarnic. Întrebate de pricina lacrimilor, ele răspunseră: „în această casă tocmai și-a dat sufletul o tânără mamă. Și acum copilașul ei, stă și se joaca cu nevinovăție lângă ea, așa cum obișnuiesc să se joace copii fără să știe în ce joc tragic este. Exista oare, – adăugară ele – ceva mai trist și mai cutremurător la această priveliște?” „Firește. Veniți cu mine unde vă voi duce eu”.
Și le duse la altă casă. Și aici zăcea fără suflare o tânără mamă. Lângă ea stătea o servitoare, ținând în brațe copilul nou-născut al celei răposate. Mama aceasta este mai de plâns – grăi înțeleptul, decât aceea pe care am părăsit-o. Amândouă sunt tinere și au lăsat câte un copil, numai că al celei dintâi își cunoaște cel puțin mama, chipul ei familiar, duioșia ei, dragostea ei. Atât numai că nu cunoaște înțelesul morții și nu știe că moartea înseamnă depărtarea de ea. Însă când va fi mai mare va căpăta și acest înțeles, va afla ce a pierdut cu moartea ei. Își va aduce aminte de ea, va păstra în inimă o amintire plină de credință, va merge la mormântul ei și va lăcrima așa cum nu a știut să o facă când era mic.
Dar copilul celei de a doua, va fi crescut de o străină și pe mama care a plătit cu viața, nu o va cunoaște. Ba, după obiceiul copiilor va avea în această străină pe mama sa și nu va cunoaște adevărata iubire și adevăratul devotament matern.
Amintesc acestea pentru că mai mulți din fiii neamului nostru după toate cele întâmplate tuturor par să nu știe ce joc primejdios duc ei cu Sfânta Biserică, care așa cum spune marele Eminescu „este mama noastră a tuturor”.
Unii, care au fost crescuți o perioadă de mama lor (și mă refer la cei mai vârstnici) ce au fost călăuziți în spiritul și voința ei, au trăit după cele rânduite. Atunci când nu urmează învățăturile și preceptele ei, când se pun de-a curmezișul și râd, ironizează, se aseamănă acelui copil ce face tot felul de ghidușii pe patul de moarte fără să bănuiască că în curând îi va pierde prezența.
Firește aceasta este un joc trist, dar totuși departe de a fi cel mai trist căci ei își cunosc cel puțin mama și mai știu de existența ei; își mai amintesc de ea din când în când; la sărbătorile mari, la momente deosebite din viață, fie botez, cununie dar mai ales în ceasuri de nevoințe și primejdie și de ce n-am spune-o la bătrânețe… În miopia și ușurința lor unii nu vor nici o clipă să recunoască ce-i așteaptă, despărțirea veșnică de mama lor.
Cunoașterea istoriei, a credinței
Mai rău stau lucrurile cu ceilalți. Și aici trebuie să facem referință la o lume mult mai tânără ce nu-și cunoaște „mama” . După obicei, o recunosc pe străină după ale căror moravuri și forme sunt educați. Ei, nu-i vor plânge moartea la despărțire și nu-i vor cinsti memoria pentru că n-au avut prilejul să o cunoască vreodată, nu i-au ascultat graiul.
Ce se va întâmpla și ce se petrece așadar? Generația mai veche s-a bucurat de o educație religioasă cât de cât, fie în familie, fie în școală. Dar tinerii noștri câți au putut să primească aceleași bucurii? Mulți nu cunosc istoria, viața, strădania și idealurile sale și în consecință nu simt dragoste pentru ea, stau în fața ei ca străinii. Orele de religie, ore de informare. Cum să-i păstreze credință, devotament? Și mai mult, gura limbută a unora până astăzi după atâtea decenii de forțare la necredință în numele libertății, se pronunță cu nerușinare pentru soarta fiilor poporului nostru.
Nu există primejdia ca pentru poporul român născut creștin-ortodox, ca într-o bună zi ei să-și schimbe această mamă cu alta și este oare neîntemeiată această primejdie?
Cine privește în jur pentru a vedea noile tendințe, noile ispitiri ale timpului, va admite ce spun. Și dacă o spunem n-o facem în numele nostru ci în numele Aceluia care „S-a dat pe Sine pentru ea… pentru ca să fie sfântă și fără prihană” (Efes. 5,25). „Iar de nu va asculta de ea, să-ți fie ție ca un păgân și ca un vameș” (Mt. 18,17).
Dovada dragostei
Fie dar, ca toții care acum sunt chemați să îndrume destinele fiilor să lupte ca mama să nu fie răpită de la copii, să se pregătească să o cunoască, să o prețuiască, să o iubesc, și să-i rămână credincioși. Când vor afla cine-i, nu o vor mai privi întunecat, cu reticențe. După atâta timp este sperioasă ca o femeie de durerile nașterii. Dar mai bine așa decât în casa unei femei sterpe, în care nu domnește frica, nici bucuria, nici speranța. Chemăm la rugă pentru această renaștere. O chezășie pentru aceasta o constituie vremea și ea este străduința de a gândi, a pricepe, a căuta să înțelegi cu duhul. Zădărnicia, tânguielile cu cerințele exagerate ale momentului trecător când va pătrunde în conștiință va întreba: sunt eu fiul Bisericii lui Hristos?
Și răspunsul la aceasta întrebare nu ți-l vei lua de la catedre și din scrierile necreștinilor, nu din scrierile reformatorilor vremii nu din scrierile înțelepților care își aleg punctul lor de vedere, ci din laptele care ne face să creștem spre desăvârșire. Arătați dar, dovada dragostei voastre ca și a laudei noastre pentru voi.
(www.bisericasavinesti.ro)
