„Să avem nădejde și curaj de a-L preamări pe Iisus Hristos”

„În vremea aceea, Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă înaintea Lui pe țărmul celălalt, până ce va da drumul mulțimilor. Iar El, dând drumul mulțimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Și făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, și de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat și i-a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Și suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu. Și, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.”
Sfânta Evanghelie (Matei 14, 22-34), din Duminica a 9-a după Rusalii, o găsim redată pe scurt la Sfinții Evangheliști Marcu (6, 45-51) și Ioan (6, 15-21); toți însă ne relatează minunea potolirii furtunii de pe mare la „intervenția”
Mântuitorului Iisus Hristos și că ea s-a petrecut în alt context, și anume: înmulțirea pâinilor și săturarea mulțimii în pustie (Matei 14, 17-21).
În câteva cuvinte, Sfânta Evanghelie după Matei ni-L prezintă pe Mântuitorul Hristos retras în munte ca să se roage în singurătate, dar după spusele Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan aflăm că mulțimile doreau „să vină și să-L ia cu sila, ca să-L facă rege” (6, 15) fiindcă le săturase, prin urmare, nu pentru darul duhovnicesc pe care l-au primit de la Fiul lui Dumnezeu prin Cuvântul Său; de fapt, după cum bine cunoaștem, misiunea Sa dumnezeiască în lume depășea orice demnitate omenească de pe pământ; mai apoi, Iisus i-a silit să treacă cu corabia pe celălalt țărm al mării (Matei 14, 22), spre Betsaida (Marcu 6, 45), sau spre Capernaum (Ioan 6, 17), iată că s-a stârnit un vânt puternic ce le-a pus viața Sfinților Apostoli în pericol de moarte; însă, în cele din urmă, Iisus i-a salvat pe toți, inclusiv pe Petru, care s-a aventurat pe mare, bineînțeles cu acordul lui Iisus Hristos, dar cu îndoială în suflet în puterea dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu, fapt ce a dus la pericolul de a-și pierde viața; pentru acest motiv, Mântuitorul Hristos l-a apostrofat pe Petru prin cuvintele: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14, 31); după salvarea lui Petru, după dorința Mântuitorului, și vântul de pe mare s-a potolit (Matei 14, 30); și iată că din încercarea credinței lui Petru a izvorât și tema cuvântului nostru de astăzi.
Ce este încercarea?
După Noul Dicționar Universal al Limbii Române (București, 2008, p. 732), încercarea ar fi o „probă, verificare, dificultate” în care este pus cineva, în orice domeniu de activitate, pentru a se constata nivelul de pregătire al celui care se află în fața unui asemenea „examen” al vieții; în cazul Sfintei Evanghelii de azi, încercarea tăriei în credință a Sfântului Apostol Petru (Matei 14, 29-31).
Cu toate că în Vechiul Testament avem nenumărate exemple de încercare în credință, ne vom referi numai la două dintre acestea: Încercarea în credință a lui Avraam, care, la porunca lui Dumnezeu, a fost dispus să-l sacrifice (să-l aducă jertfă) pe fiul său Isaac (Facerea 22, 1-13); Încercarea răbdării în credința în Dumnezeu a lui Iov (Iov, cap. 1 și 2), care după umilință și suferință, i-a adus binecuvântare, spor în casă și în cele materiale, dar și lungime de zile (Iov 42, 10-17).
Noul Testament este plin de exemple de încercare în credință. Ne vom referi, în primul rând, la Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu și Om, care, în calitate de Om adevărat, a fost ispitit (încercat) de către diavolul în două importante momente din viața Sa pământească: la începutul și la încheierea activității Sale mântuitoare din lume. La început, se cunoaște bine de către mulți dintre noi că, după ce Iisus Hristos a postit 40 de zile și 40 de nopți în vederea misiunii Sale între oameni, s-a apropiat de El satana și, prin cele trei ispitiri, a încercat să-L oprească din acțiunea Sa mântuitoare (Matei 4, 1-10), însă Iisus Hristos a respins ispita și a slujit lui Dumnezeu (Matei 4, 10). A doua mare și ultima încercare a lui Iisus Hristos a fost în Grădina Ghetsimani, în fața jertfei Sale trupești, când I-a cerut Tatălui ceresc dacă este cu putință să treacă de la El paharul suferințelor. Era, de fapt, o ispită din partea celui rău, ca să nu-și poată îndeplini Iisus Hristos jertfa Sa mântuitoare. Însă, tot în aceeași clipă, Iisus S-a lăsat în voia lui Dumnezeu (Matei 26, 39; Marcu 14, 35-36 și Luca 22, 42-45), care l-a întărit (Luca 22, 43) să-și ducă misiunea jertfelnică de pe Lemnul Crucii – mântuirea sufletelor noastre.
Din rugăciunea Sa din Grădina Ghetsimani reiese legătura strânsă dintre Dumnezeu – Fiul și Dumnezeu – Tatăl (Ioan 17, 4-5). În final, S-a rugat pentru Sine, pentru Sfinții Apostoli, pentru creștini, pentru unitatea întregii omeniri. Tot în contextul patimilor Sale, Iisus Hristos a făcut unele referiri la viața urmașilor Săi în credință, dându-le sfaturi pentru supraviețuirea lor în încercările ce vor veni în viitor peste ei. Întâi de toate, le-a spus că ei, clericii și creștinii, au fost aleși ca ucenici ai Lui de către El Însuși (Ioan 15, 16); că la baza înțelegerii între creștini stă iubirea reciprocă (Ioan 15, 12-13 și 17); că urmașii lui Hristos trebuie să se aștepte la mari încercări în viață (Ioan 15, 18; 15, 20 și 23; 16, 2-3); dar toate acestea ce se întâmplă și se vor întâmpla, „ca să se împlinească cuvântul cel scris în Legea lor (în Legea Veche): «M-au urât pe nedrept» (Ioan 15, 25). Atenționarea Mântuitorului, pe care a făcut-o urmașilor Săi cu privire la încercările și persecuțiile care vor urma asupra lor, se observă limpede și din următorul text: „Adevărat, adevărat vă zic vouă că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16, 20). Cu toate că Iisus Hristos prevedea soarta tristă a creștinilor, încheie aceste prorociri sumbre pentru urmașii Săi printr-un ton optimist: „Dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Este tonul optimismului creștin, sugerat de către Mântuitorul Hristos și prin promisiunea trimiterii în lume a Duhului Adevărului, a Duhului Sfânt (Ioan 15, 26-27; 16, 13-14), întâmplată în ziua Cincizecimii, la Rusalii (Faptele Apostolilor, cap. 2), cu scopul de a-I continua misiunea lui Iisus Hristos în lume până la sfârșitul veacurilor, prin Biserica întemeiată de El, prin Sfintele Taine săvârșite, prin urmașii Săi slujitori: apostoli, episcopi, preoți și diaconi, prin succesiunea apostolică neîntreruptă.
Încercarea credinței prin martiriu
După cum se știe, prevestirile Mântuitorului cu privire la persecutarea creștinilor s-au adeverit foarte curând. De pildă, este bine cunoscut episodul uciderii Sfântului Arhidiacon Ștefan (în anul 36 e.n.), primul martir creștin (de pe vremea Sfinților Apostoli), care după ce L-a apărat pe Iisus Hristos și învățătura Sa în fața Sinedriului din Ierusalim, fiind socotit „vrednic” de moarte, a fost pedepsit prin ucidere cu pietre. Cu toate acestea, în timp ce se arunca cu pietre în el, s-a rugat zicând: „Doamne Iisuse, primește duhul meu” (Fapte 7, 59). Și, ca jertfa sa să fie bine primită de Dumnezeu, a îngenuncheat și „a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor [ucigașilor lui] păcatul acesta” (Fapte 7, 60). A fost un gest de iubire supremă pentru persecutorii săi, precum și Iisus Hristos S-a rugat pentru cei care-L răstigneau (Luca 23, 34).
Din rândul Sfinților Apostoli, cărora credința le-a fost încercată prin martiriu, pomenim, între alții, pe Sfântul Apostol Petru, răstignit la Roma, la dorința sa, cu capul în jos (în 29 iunie, anul 67), fiindcă nu se considera vrednic să fie răstignit asemenea Mântuitorului; pe Sfântul Apostol Pavel, Apostolul Neamurilor, martirizat în aceeași zi cu Sfântul Apostol Petru (29 iunie 67), întrucât era cetățean roman, i s-a făcut „favoarea” de a fi martirizat prin tăierea capului; pe Sfântul ApostolAndrei, și el răstignit, dar pe o cruce în formă de X, în localitatea Patras (Grecia de azi), tot pe vremea împăratului Nero (54-68).
În același timp, dintre martirii Bisericii primare mai amintim pe SfântulPolicarp, Episcopul Smirnei, care după umiliri și bătăi și după ce a mărturisit că este creștin, înainte de martiriu prin foc și sabie (la 23 februarie 155), a rostit o lungă rugăciune închinată lui Dumnezeu și Fiului Său, Iisus Hristos, dar și Sfântului Duh, prin care a mulțumit pentru „darul” care i s-a oferit de a fi învrednicit să ia „parte cu ceata mucenicilor la paharul … lui Hristos …, spre învierea vieții de veci a sufletului și a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt” (xxx, Actele martirice, traducere de pr. prof. Ioan Rămureanu, București, 1997, p. 37). O jumătate de veac mai târziu (în 7 martie 203), pe vremea împăratului Septimiu Sever (191-211), au pătimit moarte martirică tinerele mame, matroana Perpetua (care și-a alăptat copilul și în închisoare) și Felicitas, sclava celei dintâi (care și ea, la rându-i, a născut o fetiță în închisoare, fiind de abia în luna a opta de sarcină); mărturisindu-L pe Hristos și nedezicându-se de învățătura Sa, au fost martirizate, fiind date „mâncare” fiarelor într-o arenă din Cartagina (Ibidem, pp. 104-131).
Și pământul țării noastre a fost binecuvântat cu martiri pentru Hristos; din mulțimea acestora îl amintim mai întâi pe SfântulSavaGotul. Pentru statornicia sa în credință și pentru mărturisirea lui Iisus Hristos a fost martirizat la 12 aprilie 372, în râul Buzău. Iată cum ni se descrie martiriul său: „Atunci l-au coborât în apă pe cel care mulțumea și preamărea pe Dumnezeu [pe Sava] – căci până la sfârșit i-a servit lui Duhul – și aruncându-l și punându-i un lemn peste gât, l-au împins spre adânc. Și săvârșindu-se astfel prin lemn și apă, el a păstrat curat semnul mântuirii, fiind de 38 de ani” (Ibidem, pp. 320-321). În curgerea istoriei noastre sunt vrednici de pomenit ierarhii transilvăneni, mărturisitori ai credinței ortodoxe în fața prozelitismului calvin, IlieIorest († 1678) și SavaBrancovici († 1683), SfințiiBrâncoveni: voievodul Constantin cu fiii săi: Constantin, Ștefan, Radu și Matei, împreună cu sfetnicul IanacheVăcărescu, decapitați la Constantinopol, în 15 august 1714, pentru că n-au vrut să-și părăsească credința străbună (ortodoxă); pe cei care au luptat împotriva prozelitismului catolic din sec. XVIII; călugării Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara (Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, ed. a II-a, Iași, Editura Trinitas, 2000, 246 p.). Nu departe de deceniile trecute, mulți clerici și credincioși ortodocși au suferit umiliri, bătăi, schingiuiri și moarte în închisorile comuniste, pe care, pentru apărarea credinței strămoșești, prin jertfa lor supremă, îi putem socoti neomartirii noștri. Acestea sunt doar câteva exemple și modele de încercări în credință ale unor creștini din Biserica universală, precum și din Biserica noastră străbună.
Cei slabi sau căzuți din credință
Deși au existat acele modele reprezentative demne de urmat, cunoaștem însă și căderi din demnitatea de a fi ucenici ai lui Iisus Hristos. Este concludent de a fi pomenit, în primul rând, Apostolul Iuda Iscarioteanul, vânzătorul Domnului, care, după acest nefericit gest, n-a avut puterea și curajul să-și mărturisească păcatul, fiindcă Iisus l-ar fi iertat. Neavând și neîncercând această comuniune cu Învățătorul său, a căzut în păcatul deznădejdii și, astfel, și-a pus capăt zilelor, osândindu-se pentru vecie (Matei 27, 3-5).
Al doilea caz este Sfântul Apostol Petru, care, în perioada Patimilor Mântuitorului, s-a lepădat de trei ori de El, trezindu-se la realitate abia la cântatul cocoșului, când a regretat renegarea lui Iisus Hristos (Matei 26, 69-75; Marcu 14, 66-72; Luca 22, 59-62). El, însă, nepierzându-și nădejdea în Fiul lui Dumnezeu, pe care, mai apoi, a și mărturisit-o din adâncul ființei lui, Mântuitorul l-a repus în treapta Apostoliei (Ioan 21, 15-17), onorând-o cu multă demnitate până la moartea sa martirică pomenită mai sus.
Nu putem să nu recunoaștem că, în „focul” persecuțiilor din primele veacuri creștine, mulți urmași ai lui Iisus Hristos s-au lepădat de El pentru a putea rămâne în viață, o atitudine neplăcută lui Dumnezeu. Unii dintre aceștia, după ce persecuțiile s-au mai potolit, au revenit în sânul Bisericii creștine, ducând o viață de căință continuă până la moarte. Exemple de lepădare de credință din diferite motive personale au fost pe tot parcursul istoriei omenirii, manifestate prin necredință, prin negarea lui Dumnezeu, dar cei mai mulți se află în rândul marilor păcătoși care, prin viața lor în afară de morală, nu cred în Dumnezeu și în darurile Sale binefăcătoare, duhovnicești pentru oameni.
Reîntoarcerea la credință
În viața de fiecare zi, constatăm că mulți oameni se reîntorc la Dumnezeu numai după ce au avut necazuri în viață: neîmpliniri, boli, accidente, morți năprasnice în familie. Aceasta este viața așa-zisului creștin „de ocazie”. Atunci când are interesul să rezolve o problemă, face rugăciuni, plătește slujbe la preot și, în cel mai fericit caz, se mai spovedește, dar poate, din pricina marilor sale păcate, nu mai ajunge să se împărtășească cu Trupul și Sângele Mântuitorului și să se împace cu El. Și dacă din întâmplare sau din încercarea lui Dumnezeu i se îndeplinesc gândurile după ce și-a ajuns scopurile, uită iar de Binefăcătorul său, până la o nouă încercare care ar putea să-i fie fatală. Acesta este „omul zilelor noastre”, omul interesului, omul care are tupeul și nerușinarea de a-și negocia viața pământească cu Dumnezeu, fără însă să mai poată face ceva pentru viața cea veșnică, pe care, cu siguranță, o să și-o piardă.
Și atunci ce trebuie să facem? Să avem credințăputernică în Dumnezeu; să-L mărturisim cu râvnă și din inimă pe Dumnezeu, pentru că, după spusele aceluiași Sfânt Apostol Pavel, atunci ne vom mântui (Romani 10, 2 și 9); să avem nădejde și curaj de a-L preamări pe Hristos, fiindcă El ne-a încredințat înainte de a Se înălța la cer prin cuvintele că este mereu cu noi, creștinii, până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 20); să iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru ca pe noi înșine (Luca 10, 27), dar, mai mult decât atât, și pe vrăjmașii noștri, fiindcă aceasta este o serioasă condiție pentru a ne putea mântui (Matei 5, 44-45); să ne rugăm lui Dumnezeu din adâncul inimii noastre, pentru că numai așa ni se vor împlini cererile, după cuvântul Său care zice: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide; că oricine cere primește; cel ce caută află; și celui ce bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8). Legat de rugăciune este și postul, care după spusele Sfântului Vasile cel Mare „poate întoarce pe om la Dumnezeu”. Mai explicit ne arată Mântuitorul că de anumite păcate grele nu putem scăpa, de diavolul, „decât numai prin rugăciune și prin post” (Marcu 9, 29). La toate acestea trebuie să adăugăm faptele noastre bune (Iacob 2, 14 și 17), adică „să nu încetăm de a face binele” (Galateni 6, 9), să urmăm „cele bune unul față de altul și față de toți” (I Tesaloniceni 5, 15), prin urmare, a săvârși faptele milei creștine. Iată doar câteva puncte de „reper” ce trebuie să fie în viața noastră de creștin în modernitate. Sunt îndemnuri pe care ni le-a făcut Mântuitorul Iisus Hristos, Sfinții Săi Apostoli și urmașii acestora: episcopii, preoții și diaconii, care au drept scop îndeplinirea misiunii noastre creștine în lume după poruncile lui Dumnezeu care ne duc la desăvârșire și la izbăvirea sufletelor în veșnicie (I Tesaloniceni 5, 23). Amin!
(Sursa: Ziarul Lumina)