Deși ne aflăm la jumătatea duratei Campionatului Mondial, s-au jucat deja exact trei sferturi din meciurile programate: 48 din 64. Ieri a fost și prima zi de pauză, prilej de comentarii și analize. Cred că aproape toți cei pe care-i preocupă fotbalul sunt de acord că această ediție este cea mai spectaculoasă dintre toate, nota aceasta fiind dată de numărul de goluri înscrise în mai toate meciurile. Cele câteva excepții sunt total nesemnificative. De aici, putem desprinde o concluzie care ne privește direct, anume că fotbalul ăla închis, îmbâcsit, de căcănari, pe care alde Pițurcă și banda de împiedicați care joacă (dar joacă, oare, ceva!?) sub numele de România îl practică este dispărut din peisajul mondial. Singurii care au încercat să joace ceva cât de cât asemănător sunt, culmea!, campionii mondiali (încă!) dar și cei care ne-au eliminat la baraj. Cu două mențiuni: prima, că Spania nu s-a trezit nicicum din amorțeală, plecând acasă, iar a doua, că grecii „s-au dat cu lumea”, evoluând de la un meci la altul. După un început jenant, când au luat 3-0 de la Columbia, a urmat un 0-0 cu altă echipă de căcănari, Japonia, iar când le-a ajuns cuțitul la os a venit și victoria decisivă, 2-1 cu Coasta de Fildeș, într-un meci în care Grecia a fost de-a dreptul ofensivă. Ceea ce ar trebui să ne sperie cu două luni și un pic înainte de primul meci cu ei. Spuneam că e o ediție spectaculoasă, și așa și este. Culmea însă e că marele spectacol l-au făcut (iar unele din ele îl vor face, desigur, și în continuare, fiind calificate deocamdată pentru optimi) echipele mici: Costa Rica, Chile, Mexic, Australia. De Australia chiar îmi pare rău că a plecat, fotbalul ei fiind absolut entuziasmant. A fost, cel puțin în meciul cu Olanda, o mostră de cum trebuie înțeles și jucat fotbalul cinstit. La popul opus, eternele pretendente la titlu: Spania, Anglia, Italia. Eu rămân cu Brazilia, care încă n-a arătat tot ce poate. Dar dacă ar fi să nu câștige ea, m-aș bucura să văd încununată nu Germania sau Franța, nici Olanda, ci Costa Rica.