S-a schimbat semnul!

Gestul lui Putin de a-i oferi lui Dodon harta „Moldovei mari” se cuvine interpretat în cheia cea adevărată: ca un mustrător și amenințător avertisment adresat României: „NATO și Deveselu v-a trebuit? Ia să vedem ce spune istoria”. Iar istoria lui Putin consună cu aceea rodită la Chișinău pe ogorul moldovenismul primitiv și (mai nou) revanșard. Odată cu întoarcerea macazului politic în Basarabia, revin în prim-plan jalnice personaje uitate, iar prin schimbarea semnului trec în uitare (dacă nu-s chiar izgonite în fila cea neagră a istoriei Moldovei) personalități de marcă, cu destinele generos și chiar eroic înmănunchiate în lupta pentru susținerea românității ținutului de peste Prut.
A căpătat din nou glas penibilul Vasile Stati, acoperit, până nu demult, de un oprobriu copleșitor: victoria lui Dodon l-a resuscitat și iată-l combătând pe tema „minciuna națională numită unitate”. Și-l ia ca aliat, într-un prolix „studiu” publicat pe site-ul Agenției Novosti, pe „cel mai cunoscut și apreciat în Europa istoric român, Lucian Boia”, din care citează cu evidentă satisfacție pagini întregi (voi reveni). Respectabilii membri ai Sfatului Țării, cei care au semnat actul unirii și au fost uciși de NKVD, sunt, de acum înainte, nemernicii care au antetrădat statalitatea Moldovei. Adevărul adevărat este că nici noi nu ne-am prea omorât cu firea spre a înfățișa românilor jertfa înaintașilor basarabeni. Nici un concurs de cultură generală ori pe teme de istorie n-am văzut să fie interesat de tragicele destine ale semnatarilor din 27 martie 1918; în România nu există plăci comemorative, statui, instituții purtând numele vreunui deputat basarabean de atunci – motiv pentru care încercăm o primă „repede ochire”, barem pentru necesara informare sumară.
Preotul Alexandru Baltag răspunde franc la întrebarea anchetatorului (1940): „Sunteți acuzat că, în 1918, fiind ostil Rusiei Sovietice, ați votat dezlipirea Basarabiei de Rusia și unirea ei cu România. Recunoașteți acest fapt?” „Da, recunosc.” Declarația este consemnată pe un formular special tipărit (Anketnâi list – Sfatul Țării). După luni și luni de anchetare, preotul Baltag moare în închisoarea din Kazan. Diagnosticul, „inflamațiune intestinală”, merită reținut pentru a se vedea câtă imaginație au putut proba doctorii pușcăriilor și lagărelor pentru a acoperi urmele deciziei NKVD-ului ca nici un fost membru al Sfatului Țării, condamnat sau nu la moarte, să nu fie lăsat în viață.
Și Gh. Druță, cunoscut publicist în epocă, a votat Unirea. Arestat în noiembrie 1940, bolnav de plămâni și de miocardită, a fost trimis pe jos, în convoi, spre Siberia. Moare pe drum – nimeni nu știe unde a fost îngropat. Marinarul Vasile Gafencu, fost student la Iași, distins cu cele mai înalte ordine naționale, Coroana României și Steaua României, a considerat că nu-i cazul să se refugieze peste Prut și a rămas la Chișinău. În același noiembrie 1940 este arestat. Răspunde simplu și demn la interogatoriu: „Am spus că sunt pentru, adică pentru unirea Basarabiei cu România.” Peste numai un an își sfârșea zilele „din motive necunoscute” într-un lagăr din Arhanghelsk.
Tot numai peste un an moare și Vladimir Bodescu, în știuta închisoare de la Kazan. Diagnosticul: „decedat din cauza diareei”. Moșierul Ion Ignatiuc, deputat în Sfatul Țării, răspunde imprudent de sincer la întrebarea „Ce politică ați promovat?”: „Politica Guvernului român.” Va muri peste doi ani, în pușcărie, cu diagnosticul „pelagră”. Preotul Emanoil Catelly, și el deputat, voia să se refugieze peste Prut în iunie 1940. L-au întors sătenii din drum: „Părinte, ești dator să rămâi.” Și a rămas. Avea să fie împușcat. „Da, am votat unirea Basarabiei cu România” – nu se sfiește să recunoască țăranul… ucrainean Ștefan Botnariuc. Nu apucă să fie condamnat – își dă sufletul în închisoare și este aruncat în groapa comună (august 1941).
Gavriil Buciușanu, împușcat în 1941, n-a fost un filoromân. Dimpotrivă; între altele, s-a străduit să demonstreze că moldovenii sunt un popor aparte și că „limba moldovenească” este deosebită de română. N-a contat. Ca membru al Sfatului Țării, a fost condamnat la moarte și împușcat. Ioachim Archip nu recunoaște, la anchetă, că ar fi fost membru al Sfatului Țării; pentru orice eventualitate, este trimis în Siberia, unde, după numai câteva luni în taiga, este răpus de un „stop cardiac”. Deputații rămași în Basarabia au avut, toți, același sfârșit: moartea, fie prin glonț, fie datorită regimului de detenție „special”.
Un gând bun pentru amintirea lor! Măcar atât.