S-a-ntors Chirița!

Pentru naționalul ieșean, „Chirița în provinție” rămâne eternă obligație repertorială, mai ceva ca Marșul lui Radetzki în concertul vienez de Anul Nou: dacă nu chiar o dată la un deceniu, barem fiecare generație se cuvine să aibă parte de Chirița ei. Aceeași și mereu alta, totdeauna așteptată, viu comentată și, de regulă, bine primită de public. Este și cazul spectacolului semnat de Ion Sapdaru (regia și decorurile), cu Horia Veriveș în travesti: aplauze în picioare la final, casa închisă pentru reprezentațiile de după premieră.
Cel mai entuziast s-au manifestat spectatorii tineri, care, cât se poate de îmbucurător, se arată din ce în ce mai apropiați și mai prietenoși față de scena ieșeană. Vârstnicii, firește, mai și mormăie: au repere vechi în materie de Alecsandri, compară, acceptă ori nu inovațiile prea chisnovate, dar până la urmă conced că este o Chiriță… posibilă, în mare măsură viabilă scenic, cu prestații actoricești remarcabile – într-un cuvânt, un spectacol de Teatru Național. Probabil că ultima reprezentație „în dulcele stil clasic” a fost cea din 1981, când am invitat-o la Iași, în rolul titular, pe Tamara Buciuceanu (regia, Alexandru Dabija – DVD-ul ce tezaurizează notabilul succes poate fi aflat, reeditat, în librării). Și înainte, și după, „Chirița” a oferit generos spațiu de inovare, nu numai spectaculară, ci și în materie de text. Student fiind, l-am urmărit de câteva ori pe Miluță Gheorghiu cu cartea în mână: nici un spectacol nu-l copia aidoma pe precedentul; tot ce se improviza era absolut pe linia conduitei personajului, absolut în tonul epocii și în spiritul propriu originalei scriituri. Se revela un alt text, care putea fi al lui Alecsandri, și a-l recepta ca atare nu însemna numaidecât eroare.
Regizorii, rând pe rând, au venit cu noutățile lor, de la cal și curcan de carton (N.Al. Toscani) la Chirița imaginată tot de Sapdaru, acum 20 de ani, în altă „cheie”, cu Teodor Corban în travesti. Premiera de acum încorporează, la rându-i, destule mostre de inventivitate regizorală, unele cu justificare funcțională, altele „în sine”, ori izvodite din dorința „actualizării” mai mult sau mai puțin forțate. De fapt, inutile: lumea matroanei din Bârzoieni continuă să ființeze aidoma și-n zilele noastre, nu-i nevoie să se indice insistent cu degetul către calendarul veacului XXI. Posibil efect secundar: bucuria Chiriței la vederea jinduitul „pasport” pierde consistent din relevanță câtă vreme țăranii ei din Bârzoieni i-au luat-o cu mult înainte, fiind, zice-se (desigur, în afara textului) cât se poate de „voiajirisiți”… în calitate de căpșunari prin Spania, Franța, Germania…
Ar mai fi câteva chestiuni privind legitimitatea inovației regizorale, nu numaidecât de reproșat, ci doar de comentat între limitele logicii spectacolului. Prima: Musiu Șarl este… negru. Ați citit bine: negru african (vă închipuiți că, la mijlocul veacului XIX, toată Moldova ar fi fost în pelerinaj la Bârzoieni să vadă minunăția!). Înainte de a formula interogativ-justificativ „de ce nu?” se cuvine răspuns la „de ce da?” N-are decât să fie dascălul de franceză al Chiriței și găgăuz, și mahomedan, să exclame „Allah akbar!” în loc de „Mon Dieu!”, să fie ce vreți, papuaș, chinez, tiraspolean – dar ce aduce în plus spectacolului bizara noutate în afara amuzamentului gratuit? Și parodia-n parodie ale logica ei! Altă inovație: Bârzoi nu mai primește peșcheșul tradițional moldovenesc, căpățânile de „zahar”: i se aduc, în loc, tablouri ale unor cunoscuți maeștri! S-o fi „chilit” Bârzoi până într-atât încât a ajuns să prețuiască arta lui Grigorescu & comp.? Chiar prin derizoriul peșcheșului (curcani, „zahar”…) împricinații ce se jeluiesc la Isprăvnicie sugerează precaritatea nivelului moral și chiar intelectual al trăirilor demnitarului cu nou caftan și vechi deprinderi…
Aceeași sugestie (inversă) o pricinuiește metamorfozarea din decorul actului al doilea, când semnele etno-folclorice inițiale din scenografie (unde rămâne inexplicabilă postarea unei „coloane a infinitului”) evoluează către stilizări elevate, de (prea) bun-gust pentru universul chirițesc. (Fiind, într-un fel, direct implicat în destinul Chirițelor ieșene, observațiile de mai sus n-ar trebui luate decât sub beneficiu de inventar: s-ar putea să văd părtinitor și defazat, cu ochean întors; oricum, mă bucură sincer mai întâi revenirea Chiriței și apoi multele momentele reușite ale reprezentației. Trupa: omogenă, cu prestații remarcabile. Horia Veriveș are datele personajului, evoluează convingător, deși nu izbutește să domine tot timpul scena (are momente când îl readuce în prim-plan replica). Cu siguranță, rodajul mai multor reprezentații va adăuga prezenței sale scenice necesarul plus de vigoare și autoritate. Excelentă Iuliana Budeanu (Luluța), pitorești Bârzoi (Dumitru Năstrușnicu), Ion (Sorin Cimbru), Guliță (Gelu Ciobotaru). Să nu uităm… calul Cato, de la Jandarmerie, obișnuit cu scandalul manifestațiilor de protest. În spectacolul din directoratul meu, calul îl împrumutam de la Pompe funebre: era deprins cu fanfara de la vechile înmormântări. Alte vremuri, alte specializări…