Mai știe cineva că, în perioada interbelică, în România funcționa Banca „Basarabia”? O raită prin documentele Arhivei Naționale Bacău (vezi „Acta Bacoviensis” V. p. 281-296) a prilejuit identificarea unor texte de real interes privind istoria recentă a ținutului de peste Prut. Au ajuns în păstrarea instituției arhivistice din Bacău datorită faptului că, după răpirea Basarabiei, Banca rămăsese fără „obiectul muncii” și și-a comasat activele, atâtea câte i-au mai rămas, cu Banca localnică „Oituzul”.
De regulă, arhivele bancare nu prea stârnesc interesul cercetătorilor. Ce formidabile lucruri neștiute să afli în dosarele doldora de cifrele dărilor de seamă contabile? Banca „Basarabia” a fost înființată în 1920, în împrejurări favorizate și de prăbușirea centrelor de credit rusești. Întemeietori au fost personalități marcante nu numai ale momentului, ci și ale veacului: Ion M. Mitilineu, Pantelimon Halippa, Ion Pelivan; mai târziu, din Consiliul de Administrație au făcut parte și Henry Catargi, M. Missir, Gherman Pântea (primarul Odesei, un personaj cu destin de serial TV), Anton Crihan ș.a. Președinte a fost din totdeauna I.M. Mitilineu – și el uitat de-a binelea, deși a fost senator, ministru al Justiției, ministru al Afacerilor Externe etc., etc.
Banca prospera, își deschisese numeroase sucursale, când, în iulie 1940, sovieticii au dat cunoscutul ultimatum prin care cereau evacuarea Basarabiei în patru zile. Cum se știe, agresorii nu și-au respectat propriul termen și Armata Roșie a invadat imediat atât Basarabia, cât și nordul Bucovinei, plus încă două enclave ce nu figurau pe harta impusă de ruși: Herța și zona Putnei. Acolo unde armata română a dat dovadă de curaj și inițiativă, la Putna adică, teritoriul a fost recucerit, altfel ar fi trebuit pașaport pentru a te închina la mormântul voievodului Ștefan. Ținutul Herței, unde unitatea română de cavalerie ce încă putea interveni a rămas inertă, a rămas pe veci (?) dincolo de fruntariile țării.
În dosarele păstrate la Arhivele băcăuane se află și memoriul unuia dintre directorii Băncii, Ionescu, trimis să evalueze posibilitatea reluării activității bancare după intrarea trupelor române în Chișinău (16 iulie 1941). Cele relatate sunt prea puțin cunoscute și-s copleșitoare prin dramatism. În vreme ce românii s-au retras lăsând totul intact, rușii au distrus sistematic și premeditat cea mai mare parte a Chișinăului (în special obiectivele importante și vitale), aici aflându-se și interesul documentelor din dosarul Băncii „Basarabia”. Cităm: „Ajungând pe strada principală Alexandru cel Bun, am constatat, înmărmurit și cu groază, eu și delegații Băncii Naționale a României, că toate clădirile de pe această stradă erau arse. De la Spitalul Central, capătul de apus al străzii și până aproape de gară, toate clădirile au ars (…). Clădirile care au fost aruncate în aer erau locuite, astfel că mulți și-au găsit moartea sub dărâmăturile arse (…). Au fost distruse și li s-a dat foc Uzinei electrice, Uzinei de apă, Uzinei tramvaielor (cu vagoane cu tot…), toate morile, fabricile, manufactura de tutun, depozitele de alimente etc. Adică, s-au distrus sistematic toate clădirile și tot avutul lor în care era viața comercială, bancară, industrială (…). După cele expuse, a urmat și jaful caselor părăsite. S-a furat tot ce se putea transporta, iar înfățișarea lor este de nedescris. În Chișinău, deci, nu se poate găsi hotel, restaurant, magazine de unde să se poată procura cele strict necesare vieții (…). La Chișinău, despre industrie nu mai poate fi vorba, toate industriile fiind distruse. Totul trebuie luat de la început.”
Memoriul continuă în aceeași tonalitate pe câteva pagini. Așa a fost – și e bine să se știe. După cum merită meditat asupra spuselor președintelui Băncii, I.M. Mitilineu: „Basarabia a jucat, joacă și va juca un rol important în istoria neamului nostru, căci ea este hotar de țară împotriva slavismului și bolșevismului din răsărit, care au căutat întotdeauna să se azvârle asupra noastră, fie pe calea războiului, fie pe calea unei infernale șiretenii diplomatice…”
