Am trecut iarăși pe lângă mormântul lui Sabin Bălașa de la Cimitirul „Eternitatea”. Aceeași jalnică stare: vechea cruce de lemn de la înmormântare a început să putrezească, nimeni n-a răsădit o floare, pământu-i risipit de ploile torențiale în alee și o ia la vale, ai senzația abandonului total și definitiv. Sabin a fost în egală măsură admirat și contestat, unii considerându-l „divin”, izvorât din „romantismul cosmic” propriu artistului, alții cred (criticul Pavel Șușară) că „e o culoare de magazin de vopsele, de drogherie, nu o culoare plastică” și că slujește, apelând la mijloace elementare, o metafizică născătoare de kitsch. Alt critic (R. Ionescu) este cât se poate de tranșant: Bălașa „a intrat în iconografia oficială cu o nerușinare și o suficiență morală greu de întâlnit la alți artiști; în tot ce a pictat, el a găsit o soluție plastică cacofonicăși propagandistică.” După cum se vede, condamnarea cacofoniei se face… cacofonic!
Critica îi reproșează vehement zgrăvirea serafică a ceaușeștilor. Pictorul se apără: „nu-i tabloul lui Ceaușescu, e-un tablou de Bălașa”. Acuzele ar fi întemeiate, dacă n-ar fi însoțite de câteva directe de dreapta gen „nerușinare”, „nesinceritate”, „minciună”, câtă vreme Sabin a declarat fără ezitare că… a crezut în Ceaușescu! E dreptul lui: o fi fost naiv, infantil, credul, dar nu i se poate pune la îndoială tocmai… sinceritatea! Mari pictori ai omenirii au zugrăvit capete încoronate, inclusiv tirani, iar regula jocului era să-i înfățișeze întineriți, înțelepțiți, într-un cuvânt, idealizați; li s-a reproșat ceea ce era reproșabil, dar nimeni n-a găsit de cuviință ca, pornind de la astfel de gesturi, oricum politice, să generalizeze în plan estetic la modul „În tot ce a pictat…” X este nul.
Nu-i dă nimeni peste mână și penel pictorului care l-a înfățișat pe Becali printre sfinți, da-i cotonogită zdravăn amintirea lui Bălașa care, totuși, și-a ales un subiect de mai mult interes pentru istoria recentă a României decât persoana pușcăriașului îmbogățit! Sunt, într-adevăr, jenante acele dulci tente sinilii care întineresc și umanizează chipul zâmbăreț al „savantei”, ca și amănuntul că flăcăul Ceaușescu, atât de mărunt la stat, este pictat cu un cap mai înalt decât ceilalți – bun, respingem cu îndreptățire portretistica edulcorată de curte, deși orice artist ar avea (acum) dreptul să spună „așa i-am văzut eu” (atunci). Sigur, Bălașa putea să se abțină. N-a făcut-o.
L-a costat, inclusiv mari nedreptăți. (În 2005, prestigioasa gazetă „Le Monde” a publicat reproducerea unei picturi „de Sabin Bălașa”, în care Ceaușescu apărea triumfător lângă un steag tricolor, pentru a ilustra „explorarea trecutului întunecat al României”. Pictura avea, de fapt, alt autor – nici o legătură cu Sabin. „Le Monde”, care se consideră campioană a democrației și imparțialității, a refuzat să publice o erată și chiar dreptul – elementar! – la replică al pictorului. Bălașa a concluzionat:„există mari proști în Franța, cum există și-n România!” A dat ziarul în judecată. Ei, și? Nimic! Vezi cazul Teo Peter: o fi fost mortul în taxi, sau a căzut din cer?)
Întrebare: ce facem cu restul operei lui Bălașa, care și-a creat un fabulos univers al său, populat cu tinere apariții feminine sculpturale, cu un bestiarium fantastic, într-un ocean cosmic din care răsar, în lumina rece a unor sori din alte galaxii, siluete umane amintind postura gânditorului din Hamangia? Tematica frescelor sale (acuzate, evident, de naționalism) încearcă să ne aducă mai aproape de izvoare: „Legenda Dochiei”, „Miorița”, „Străbunii”, „Luceafărul”, „Legenda Meșterului Manole”, „Ștefan cel Mare”, „Omagiu întemeietorilor”, „Moldova”, tinzând către esențializări cu certă încărcătură filosofică: „Aspirație”, „Triumful vieții”, „Prometeu”, „Exodul spre lumină”. Oricine recunoaște imediat o pânză datorată lui Bălașa, ceea ce dovedește, cinstit și simplu spus, că artistul a izbutit să-și creeze un univers propriu, individualizant și recognoscibil – semn al originalității și valorii.
Pictura lui este doar aparent lesne accesibilă, totdeauna existând un tulburător etaj al doilea, în care sugestia de profunzime invită la meditație. Nu tot ce-i accesibil este obligatoriu kitsch, după cum nu orice incifrare ascunde meditație abisală. Bălașa are sumedenie de admiratori statornici, unii de îndoielnică intelectualitate, alții cât se poate de avizați și instruiți. Cu toții văd în el pictorul care a adăugat un strop de frumos lumii acesteia românești, unde orice valoare trebuie să fie, obligatoriu, porcăită…
Marea întrebare a momentului este, deocamdată, alta: familia, care s-a tot luptat în tribunale pentru grămada de bani lăsată moștenire de Sabin, chiar este total lipsită de stropul de bun-simț care s-o determine să se ocupe cât de cât de mormântul de la Iași? Rușine!
