Mai trist și mai alarmant decât neverosimilul 0-5 de la Belgrad mi se pare scorul de la Riga, ce semnifică fără dubii faptul că nici viitor n-are fotbalul românesc, darămite prezent! Preschimbat într-un mecanism cinic de produs bani și de recoltat notorietate, sportul cu balonul rotund a încăput total pe mâna unor indivizi lipsiți de scrupule, care râd în nas românilor și-și văd nestingheriți de-ale lor, în pofida evidenței că șandramaua e țăndări și scroafa de mult moartă-n coteț.
O minimă decență i-ar obliga pe diriguitorii de doi bani ai fotbalului nostru (vorba nu-i cea potrivită; care doi bani?) să-și anunțe demisiile imediat după meciurile din Letonia și Serbia. Bineînțeles că n-or s-o facă („câinele nu pleacă de la măcelărie!”), se vor găsi scuze și explicații, s-or lua angajamente, o să batem entuziasmant Insulele Feroe, uitarea e scrisă-n legile omenești, vin alegerile, criza e-n toi, se anunță o iarnă grea – ia mai lăsați-ne cu fotbalul! Până și eternul Fidel Castro a renunțat de bună voie la putere; la fel de eternii Mircea Sandu și Mitică Dragomir nici gând! Și nu punând pe cutare Vasile în locul unui Gheorghe s-or lumina destinele fotbalului, ci regândind și reconstruind întreg sistemul. Prea multe ar fi de spus, n-avem destul spațiu și, de altfel, sunt sigur că primele măsuri sunt de domeniul evidenței și pe buzele tuturor: eliminarea monopolului boss-ilor, atenție infinit sporită pregătirii copiilor și tinerilor, stimularea creșterii și desăvârșirii jucătorului autohton, consolidarea bazei materiale, întronarea cinstei și responsabilității…
Tra-la-la, vorbesc în vânt! Devenit rușine națională, fotbalul nostru a ajuns taman ceea ce ne lipsea pentru a coborî și mai mult în stima Europei!… Văd, în gazetele sportive, că se relaționează dezastrul de la Belgrad cu altă catastrofă fotbalistică, aceea de la Zürich (1967, Elveția-România, 7-1) Fals. Doar scorurile „rimează” prin oarece asonanță, în rest, totu-i diferit. Am transmis de la Zürich, la Radio România, meciul de acum 43 de ani și amintirile-s intacte. Veneam, atunci, de pe locul I în seria a VII-a a Campionatului european (eram înaintea Italiei!) Meciul avea și o încărcătură cu semnificație festivă: era cea de a 200-a partidă a Naționalei noastre. În ultimii doi ani, elvețienii jucaseră 11 meciuri inter-țări și nu câștigaseră nici unul! Atmosfera din cabina românilor se asemăna, pe undeva, cu aceea prefirată peste mesele entuziastelor banchete școlare ale absolvenților, care cred că tot ce zboară se mănâncă și că lumea începe exact cu promoția lor: eram siguri că batem lejer, la scor. La Belgrad, totul pe dos: n-aveam nici o șansă în grupă, nu adversarii, ci noi pierduserăm aiurea meci după meci, iar credința sinceră în victorie era subțire cât firicelul de paing.
În Elveția, pe teren, numai ași „în vână”: Pârcălab, Dridea, Lucescu, Ion Ionescu, Nunweiller, Ghergheli, Dobrin & comp, în vreme ce Răzvan a trebuit să se mulțumească cu jucători-amintire de talia Mutu-Marica, ori defazați ca Raț-Goian-Varga. Meciul de la Zürich a rămas până azi sub zodia inexplicabilului, cel de la Belgrad e limpede ca lacrima. În Elveția, până și arbitrul francez Lacoste declara că „dacă n-aș fi completat foaia de arbitraj înaintea partidei, dacă nu i-aș cunoaște pe jucătorii români, aș fi crezut că a fost o substituire!” Altfel spus, se pare că o singură ipoteză rămâne în picioare: pregătirea psihologică „inversă”: încrederea oarbă, concretizată printr-o vâslire leneșă în zona rarefiată a blazării și auto-mulțumirii, fantasmă care se clatină abitir la primul șoc, spre a se mistui complet la cel de al doilea – recte, golul de 2-0 marcat în min. 13 de Quentin. La Zürich a fost vorba de un complicat accident psihic colectiv.
La Belgrad, nu psihicul a cedat: scorul exprimă diferența clară dintre posibilitățile reale de exprimare în teren a celor 22. Fiindcă nu numai două echipe naționale s-au înfruntat la Belgrad, ci și două orânduiri fotbalistice, două civilizații ale fotbalului (amintiți-vă ce isprăvi au izbutit sârbii la Timișoara!)
Și iată ce mai cred: vom bate la Belgrad doar atunci când jucătorii noștri vor ști măcar cât sârbii cuvintele imnului național.
