Rumunii

Sunt 150 de sate românești pe Valea Timocului. Rămâne de văzut cât de românești (mai) sunt, fiindcă autoritățile sârbe au luat (și) măsura înlocuirii etnonimului „rumun”, utilizat prin tradiție în zonă de sute de ani, cu un corespondent mai puțin transparent: „vlah”. La urma urmei, ar fi cam același lucru, numai că „rumun” conduce prea direct la ideea existenței unei minorități desprinsă din cea română, în vreme ce „vlah” permite tratarea timocenilor ca o populație diferită de trunchiul strămoșesc.
În revista electronică „Dacia Aureliană”, Cristea Sandu Timoc afirmă că 20 de ani de „naționalism sârbesc” au fost de-ajuns pentru despământenirea unui etnonim utilizat cu exclusivitate de toate recensămintele de odinioară, cărțile de istorie, studiile de specialitate și, mai ales, de vorbirea curentă în zonă. Termenul „vlah” nu-i un fals istoric, fiind folosit în Timoc drept etnonim alternativ – tot așa cum li se mai spune germanilor, nemți, maghiarilor, unguri ș.a.m.d. Numai că, oficial, li se interzice localnicilor să-și spună așa cum cred că-i îndreptățește realitatea etnică, adică, „rumuni”. Când țiganii s-au auto-denumit „romi”, invenție fără sprijin istorico-etno-lingvistic, li s-a permis să-și spună cum vor, fără să se ia în considerație eventualitatea apariției unor regretabile confuzii. Numai rumunii de pe Valea Timocului n-au voie să-și zică așa cum doresc și cum îi îndreptățește atât tradiția, cât și istoria acelor meleaguri.
În spațiul de 12.000 de kilometri pătrați delimitat de Dunăre, Morava-Timoc și Munții Artani, se scrie în articolul din „Dacia Aureliană”, sârbii n-au nici o ctitorie veche, nici o biserică, mănăstire, piatră funerară, „nici un nasture care să fie atribuit vreunui voievod sârb și din care să se tragă concluzia că sârbii au trecut pe aici cândva, măcar înainte de 1800!” Cronicile turcești atestă prezența a 498 de sate „rumunești” la 1560, 50 de cătune și 28 de mănăstiri zidite de domnitori români. De altfel, voievozii munteni au ctitorit și întreținut mai multe mănăstiri în dreapta Dunării decât în stânga fluviului! Acum, urmașii românilor timoceni n-au dreptul la etnonim, n-au nici o școală în limba lor, nici un post de radio, nici o publicație tipărită. Și, desigur, nici un reprezentant în Parlamentul de la Belgrad. Iar românii din Timoc sunt de 10-15 ori mai numeroși decât cei din Banatul sârbesc, care, ca naționalitate oficial recunoscută, au căpătat drepturi la care timocenii nici nu pot visa! Vina este, în bună măsură, a autorităților… române!
Tratatul semnat în 1995 între București și Belgrad menționează ca minoritate doar populația Banatului Sârbesc. Nici un cuvințel despre timoceni!… Până și bulgarii par a avea un comportament mai european, ei autorizând, în partea de Timoc ce le revine, funcționarea de grădinițe și școli cu predare în limba română – adevărat, particulare, dar… există. În Timocul sârbesc, nici vorbă!
Situația s-ar schimba fundamental dacă discriminarea timocenilor ar fi recunoscută și dezavuată de forurile europene. Ne-am fi așteptat ca, la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, reprezentanții României să semnaleze starea de fapt și să ceară intrarea în normalitate. Dacă n-au făcut-o ei, au făcut-o… nemții: raportorul german Jurgen Herrmann a cerut condamnarea discriminării. Amendamentul ar fi trecut dacă nu absentau deputații Cezar Preda (PD-L), Mihai Tudose (PSD), Relu Fenechiu (PNL) și Ilie Ilașcu (PRM). Chiar și așa, era suficient un singur vot pentru a înclina balanța. L-a dat deputata Cornelia Cazacu (PD-L), dar… pe dos!! Iată-i explicația: „Nu știu ce s-a întâmplat. Cred că am atins cu cotul un buton. Îmi pare rău, mă credeți sau nu.”
Becali s-ar fi descurcat mai onorabil.