„RUINURI”

După scurgerea a două secole, literații români ar avea șansa redescoperirii unei teme predilecte pe la 1800: poezia ruinelor. „O, ziduri întristate ! O, monument slăvit!/ În ce mărime-naltă și voi ați strălucit / pe cînd un soare dulce
și mult mai fericit / Își revărsa lumina pe-acest pământ robit” – se tânguia Cârlova. Călinescu observă că „fiece poet din preajma lui 1800 își are ruina sa”, în care vede ,,de cuvinte și idei izvor.” Ca procedeu general, îngroșându-se tezist-romantic contrastul între micimea contemporaneității și magnificența vremurilor trecute, evocată prin mărturia depusă de „ale turnurilor umbre”. Moda „ruinurilor” a răposat de mult; la mijlocul veacului trecut se putea vorbi chiar de opusul ei, doar se cânta monocord, entuziast și calp, zidirea, șantierul, construcția nouă, barajul, Bumbești-Livezenii, compresorul proptit cu piciorul ș.a.m.d. Dacă onor scriitorul român ar catadixi să mai și coboare din turnul de hârtie al gâlcevilor eterne, ar putea constata că, în anno domini 2006, avem belșug de „ruinuri”. Cântăreți., ioc! S-a început cu demolările în lumea satului, unde au fost puse cu grăbire la pământ acareturile CAP-urilor, gest salutat entuziast de o gazetăriță care, sunt sigur, habar n-are câte țâțe are vaca, dar se pricepea să vadă în dărâmarea grajdurilor o salutară eradicare a, simbolurilor comunismului”! De parcă bietul chirpici rural era purtător de ideologie! A urmat industria, după ce s-a constatat, de asemenea gazetărește. că tot ce funcționează cu folos pe aiurea, n-are cum viețui și pe damnatul plai românesc. Am fost, zilele trecute, la Ostra. Straniu peisaj lunar, senzație de pustietate morbidă, asemănătoare cu aceea lăsată de filmele americane, turnate în orașe abandonate după construirea autostrăzii ocolitoare. Ici-colo, câte un semn al vieții care a pulsat din plin cândva – o sandală scâlciată, o stropitoare spartă, un capăt înegrit de perdea fâlfâind în orbita goală a ferestrei rămasă făr-de-un ciob, un anunț șters și, acum, ridicol („Vând borș”), un indicator fără voia lui mincinos („Spre Stația de preparare”), o minge desumflată și colbăită, o caroserie de autobuz ca o hârcă hâdă, vagonete ruginite, roți care n-or să se mai învârtă niciodată, afișe inutile de protecție a muncii… Nu departe de Ostra, la Molid, fabrica de mucava construită în 1926, arată ceva mai curățel: în halele pustii n-a mai rămas un șurubel de sămânță – noii proprietari au vândut totul la fier vechi! Ultimul (fost) director al fostei fabrici (îl chemă Chelariu și-i nepot al cunoscutului cărturar bucovinean – de altfel și asemănarea la chip este izbitoare) îmi spune că fabrica nu mai funcționează fiindcă nu s-a vrut să mai funcționeze.” Aici erau 840 de locuri de muncă (foarte mult pentru o zonă de munte!) și se produceau filtrele pentru autoturisme, locomotive, vapoare, avioane – care, evident, acum se importă. Cum a fost posibilă eludarea clauzei de respectare a profilului întreprinderii? Iată rețeta: imediat ce intră în posesia actului de proprietate (cu clauză), noul stăpân vinde fabrica mai departe… fără nici o clauză. După care, totul la fier vechi, muncitorii, în șomaj, iar halele pot fi închiriate pentru nunți și botezuri. Voi reveni asupra destinului acestei fabrici, care, hrănită cu maculatură, a tocat cu egală osârdie și „Mein Kampf” în anii ’50, și „Capitalul” în anii ’90… „Ruinurile” din noul val n-au șansa nemuririi prin literatură, fiindcă nu-i cu putință nici o potrivire cu tiparul străvechi (care „soare dulce și mult mai fericit”?) Vor fi fost edificate toate uzinele și fabricile acum părăsite din banii noștri, ai tuturor, dar urmele vechilor zidiri n-au cum să fii „de cuvinte și idei izvor”. Poate, cel mult de înjurătura șomerului smuls de la rosturile lui muntene și rămas, acum, într-un oraș mort, la porțiile fabricii moarte, spre a trăi în blocuri care nu-și justifică în nici un chip existența, și cu orizont personal de așteptare nul. Cândva, poate, economia politică, sociologia, istoria, vor ști să argumenteze credibil necesitatea și legitimitatea tuturor deceselor industriale provocate cu premeditare – vinovată sau nu. Până atunci, cinematografia, oricum interesată de derizoriu și penibil n-ar trebui să rateze șansa turnării filmelor cu stafii și eu New Dracula în decorul sinistru de la Ostra (și nu numai).