Țiganii suceveni au pus stăpânire pe ruinele fostului ROMPUS – întreprinderea ce producea utilaje și piese de schimb.
Comorile “vânate” de ei sunt bucățile de fier, contorsionate sub maldărele de moloz rămase după dărâmarea clădirilor, în care scormonesc cu târnăcoape și baroase, dar și cu mâinile goale.
Fierul e pâinea lor. Pe fiecare kilogram de fier pe care reușesc să-l adune, obțin de la centrele de colectare 0,6 lei, bani munciți. Pentru bani au venit de dimineață, cu căruțele trase de gloabe înfometate, care se uită disperate după un colț de iarbă printre mormanele de moloz. Pentru banii pe care îi pot obține într-o zi, din vânzarea a câteva zeci de kilograme, dau la târnăcop până îi dor mușchii și își rup unghiile în colțurile ascuțite ale bolovanilor de ciment, din care smulg prețioasele bucăți de metal.
Claca șatrei
“Nu avem de pe ce trăi. Aici măcar avem pâinea asigurată. Și așa vor să scape de tot fierul și molozul asta”, spune un țigan bătrân din Șcheia, care, retras de ceilalți, face echipă bună cu baba lui, care-i ține sacul, pentru a aduna fiecare bucățică.
Grosul fierului se găsește în locurile mai îndepărtate de poarta unității, acolo unde nu au ajuns primele echipe de scormonitori. Acolo s-a stabilit ceata cea mare. Unul lângă altul, bărbați și femei, dau cu barosul într-o platformă betonată, pe care trebuie să o facă țăndări să adune barele mari de fier-beton care fac parte din structura de rezistență.
Când obosește câte unul, se trage pe margine și locul lui e luat de cei care până atunci au cărat fierul extras spre căruțele înșirate în apropiere.
E la fel ca la clacă – multă muncă, dar și multă vorbă. Ba o glumă, ba o remarcă mai usturătoare, ba sporovăitul femeilor, atunci când barosul le obosește de tot brațele, fiecare își aduce aportul la bunăstarea șatrei.
Devoratorii de fier
Din când în când, câte o căruță plină ochi cu fier pleacă în viteză către centrul de colectare, dar sunt destule care să îi ia locul.
Unii, mai avuți, vin direct cu mașina, de obicei Dacii vechi – au dat calul pe caii putere.
Până acum, frigul i-a ținut în case, la căldurică. Cum a dat soarele, au apărut ca ciupercile după ploaie. Zvonul „comorilor” ce pot fi adunate dintre ruinele întreprinderii s-a răspândit în mai multe sate, deși predomină cei din Șcheia, Pătrăuți și Ițcani, care sunt mai aproape.
Trei tineri, din Ițcani, au găsit sub moloz o gură de canalizare – o adevărată mină de aur pentru ei. De aproape o oră se chinuie să o dezmembreze, pentru că bucățile mari și grele, de fontă, le pot aduce bani frumoși. Fac cu rândul la baros, iar scânteile sar ca de pe cremene. Sunt începători, dar se descurcă bine – căruța le e aproape plină.
În peisajul selenar al platformei întreprinderii rase cu buldozerele, țiganii căutători de fier par a fi o colonie de furnici, în căutarea hranei. Se hrănesc cu fier – coloana vertebrală a unei industrii care a asigurat cândva hrana a mii și mii de suceveni.
