„Rugăciunea – unirea omului cu Dumnezeu”

Omul se roagă pentru că Însuși Hristos, ca Om, S-a rugat. Rugăciunea arhierească, consemnată în capitolul al XVII-lea al Evangheliei sale de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, stă mărturie în acest sens. Întreg capitolul redă rugăciunea lui Hristos pentru Sine, pentru apostoli și pentru toți cei ce cred, dar și pentru cei care vor crede în El. Textul cuprinde cele trei forme de rugăciune ale Bisericii: de laudă, de mulțumire și de cerere.
Sigur, nu a fost singura dată când Mântuitorul S-a rugat. El S-a rugat și cu multe alte prilejuri. Rugăciunii din Grădina Ghetsimani Iisus îi adaugă privegherea, în fața căreia ucenicii Săi s-au arătat neputincioși.
Mulți spun că nu trebuie să ne rugăm pentru că Dumnezeu știe de ce avem nevoie. Da, deși Dumnezeu știe de ce avem nevoie, totuși, El așteaptă și din partea noastră un gest, o expunere smerită, rațională și – de ce nu – chiar stăruitoare a dorințelor noastre. Și atunci, întocmai unui prieten bun, ne încredințează Mântuitorul, „îți va da cât îți va trebui” (cf. Luca 11, 5-8).
Hristos Însuși ne îndeamnă: „Cereți și vi se va da” (Matei 7, 7); adică, rugați-vă și vi se va da. Acum să nu se creadă că ori de câte ori cerem și primim. Nicidecum! Sunt nenumărate momente în viață când ni se pare că Dumnezeu nu ne ascultă, nu ne împlinește rugăciunea.
Nici femeii canaanence nu i-a împlinit cererea imediat. De ce? Maniera lui Dumnezeu de a nu răspunde imediat cererii tale face parte din pedagogia Lui. Dumnezeu; de multe ori, doar Se preface că nu ne aude, pentru a ne întări în stăruință. Sau, pur și simplu, uneori nu ne ascultă rugăciunea pentru că de multe ori felul în care Îi adresăm rugăciunea nu are capacitatea de a-L sensibiliza. Alteori, Dumnezeu ne refuză ceva care ar putea fi în dauna noastră. Da, niciodată Dumnezeu nu o să ne asculte o rugăciune care vizează răul cuiva.
Cât despre felul în care trebuie să ne rugăm, Mântuitorul Însuși ne-a învățat rugăciunea „Tatăl nostru”, care vizează existența noastră de aici și de dincolo.
Adesea ne războim, întrebându-ne: „Dar cât trebuie să ne rugăm?”. Răspunsul îl primim de la Sfântul Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni 5, 17). Focul rugăciunii trebuie să ardă permanent pe altarul sufletului. De ce? Pentru că rugăciunile neîncetate fac mintea mai puternică în lucrarea ei.
Desigur, aici este vorba de rugăciunea însoțită de credință. Mântuitorul Însuși a spus: „Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit, și le veți avea.” (Marcu 11, 24). Sau, mai explicit: „Toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi.” (Matei 21, 22; vezi și 7, 7-12).
De aici reiese că o rugăciune făcută fără credință nu folosește la nimic. Nu ajută la nimic. Numai rugăciunea rostită pe fondul credinței face minuni. Sfântul Ioan Scărarul numește o astfel de rugăciune „scaunul de judecată a lui Hristos”.
Dacă veți citi minunile săvârșite de Iisus, consemnate în Sfintele Scripturi, mai ales cele legate de vindecarea unor persoane, veți vedea că majoritatea dintre ele au fost săvârșite pe fondul credinței sau al voinței persoanelor în discuție.
Rugăciunea, ca să fie ascultată de Dumnezeu, trebuie să fie sinceră, curată și nepătimașă. Sfântul Teognost spune că numai dintr-o astfel de rugăciune izvorăsc virtuțile enumerate de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni (5, 22-26): dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția.
Dacă rugăciunea nu este însoțită în mod exclusiv de smerenie, de dragoste și de bunătate, ea este o rugăciune făcută în van. O astfel de rugăciune este asemenea rugăciunii fecioarelor neînțelepte care, pentru că nu au avut în inimile lor untdelemnul credinței, care este lucrarea virtuților prin Duhul Sfânt, au fost lăsate afară, neprimind nicio recompensă pentru osteneala lor.
Rugăciunea ce se săvârșește înlăuntrul inimii, însoțită de trezvie, accesibilizează tainele Împărăției lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune celor din Corint că omul lăuntric primește prin rugăciune „cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Corinteni 12, 4).
Desigur, orice lucrare trebuie săvârșită cu nădejdea dobândirii rodurilor. Rugăciunea este barometrul cu care se măsoară intensitatea trăirii noastre duhovnicești. Dacă citim Sfânta Scriptură, constatăm că revelațiile, atât în vremurile vechi-testamentare cât și în cele nou-testamentare, au avut loc în vremea rugăciunii. De ce? Pentru că numai prin rugăciune – expresie a trăirii noastre în Duhul Sfânt – aducem în suflet bunăvoința luminoasă a lui Dumnezeu și sălășluirea Lui întru noi.
Întrebarea este: Ce minune poate face rugăciunea în sufletul nostru? Sufletul, prin rugăciune, devine o adevărată biserică; biserica lui Dumnezeu cel adevărat. Într-adevăr, se oglindește în el Biserica cea una și sfântă, care prin sobornicitatea sau comuniunea ei dă putere rugăciunii fiecărui credincios. Iar cel ce se roagă sporește în sine când știe că rugăciunea lui este însoțită de rugăciunea altora; mai mult, de rugăciunea întregii Biserici, adică a cetelor de sfinți și îngeri, care laudă neîncetat pe Dumnezeu.
Numai prin rugăciune, în care sunt ascunse toate visteriile dragostei, ni se împărtășesc puterea mai presus de fire, învățătura mai presus de lume și darurile negrăite și minunate ale Sfântului Duh.
Or, dobândind o astfel de bogăție a darurilor negrăite și minunate ale Sfântului Duh vom putea să fim, întocmai sfinților, împreună cu Hristos, în Împărăția Sa.
(Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, sursa: https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/)