Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (~306 – 373) marchează slujbele Postului Mare. Scurtă și de o mare profunzime, ea este însoțită de metanii mari – închinăciuni cu fruntea până la pământ.
Doamne și Stăpânul vieții mele,
Duhul trândăviei, al grijii de multe,
al iubirii de stăpânie și al grăirii în deșert
nu mi-l da mie!
„Doamne” sugerează misterul inaccesibil al lui Dumnezeu. Totuși, El nu-mi este străin, ci mă aduce la ființă prin voia Sa, îmi însuflețește trupul de lut cu Suflarea Sa, mă cheamă și așteaptă răspuns și devine prin întrupare „Stăpânul vieții mele”. El este cel care dă sens vieții mele. Relația mea cu acest Stăpân nu este deci una de aservire, de sclavie, ci de liberă încredere. El este „Stăpânul vieții mele”, pentru că El îi este izvorul, pentru că nu contenesc s-o primesc de la El, pentru că El este cel Care dă și iar dă, din belșug.
„Trândăvia” nu este lenevirea din diminețile noastre de vacanță. Trândăvia înseamnă uitarea, adică neputința de a se uimi, de a se minuna, sau pur și simplu de a vedea. Pentru unii înseamnă agenda prea plină, în care orice moment amenință să vină peste celălalt, pentru alții agenda prea goală, violența și drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai ști că celălalt există într-o interioritate la fel de profundă ca și a mea, de a nu mă mai opri, cuprins de emoție, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru ele – pentru că totul mi se cuvine. Când nu-mi pasă că totul este înrădăcinat în taină și că taina locuiește în mine. Când uit de Dumnezeu și de creația Lui. Când nu mai știu să mă accept ca o creatură cu destin veșnic. Această „trândăvie” duce la descurajare, la ceea ce asceții numesc „akedie” – silă de viață, deznădejde. La ce bun totul? M-am săturat de toate, totul îmi e indiferent.
Mai poți, vrând să rămâi activ, să te refugiezi în duhul „iubirii de stăpânie” sau în cel al „grăirii în deșert”. Avem nevoie de sclavi și de dușmani, ni-i inventăm noi înșine, îi sacralizăm chiar. Să stăpânești, să te simți dumnezeu, să ai dușmani, înseamnă să-i faci pe ei răspunzători de spaimele tale; torturându-l pe celălalt – pentru că întotdeauna el e cel vinovat. În ce privește „vorbirea în deșert”, ea desemnează orice exercițiu al gândirii și al imaginației care se disociază de uimire, de neliniștea existențială, de mister. Trăim într-o civilizație a „vorbelor deșarte”, a imaginilor deșarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorința, unde banii condiționează visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, această reducere voluntară a nevoilor în scopul eliberării de sub tirania dorinței.
Iar duhul curăției, al gândului smerit,
al răbdării și al dragostei,
dăruiește-mi mie, slugii Tale!
„Curăția” este departe de a se referi numai la înfrânare, conform unei accepțiuni moralizatoare și înguste. Ea evocă mai degrabă integrarea și integralitatea. Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunză în bătaia vântului, de valurile unui eros impersonal. Călugărul, pentru care curăția este într-adevăr înfrânare, își consumă eros-ul în agapi, în întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, întru totul personal.
Pentru bărbatul și femeia care se iubesc sincer și care își sunt credincioși unul altuia, curăția este, în Hristos cel unit cu Biserica Sa, transformarea eros-ului în limbaj al unei întâlniri, în exprimare a persoanelor în căldura unei descoperiri reciproce și răbdătoare.
„Smerenia” înscrie credința în existența de zi cu zi. Nu am nimic al meu care să nu-mi fie dat. Smerit este vameșul din parabolă, care, neputându-se pretinde virtuos, nu contează decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, după părerea lui, nu mai are nevoie de Mântuitor. Omul perfect, sigur pe el, mândru de virtutea lui, nu-i mai lasă loc și lui Dumnezeu în lume, pentru că îl ocupă el pe tot.
Smerenia este o virtute pe care o vedem la celălalt, dar pe care n-o putem vedea la noi înșine. Cel care ar spune „sunt smerit” ar fi un biet înfumurat. Smerit devii fără să-ți propui, prin ascultare, detașare, prin respectul tainei, în gratuitatea sa, prin deschidere, deci, la primirea harului. Și mai ales prin „frica de Dumnezeu”, care nu este teroarea sclavului în fața unui stăpân aspru care pedepsește, ci spaima subită de a nu-și pierde viața în iluzie, în pântecele mereu nesătul al eului, în balonul umflat cu aer al patimilor. Smerenia se materializează și în puterea de a acorda atenție celuilalt, unui copac, insectei pe care o zărim în treacăt, chiar unui nor efemer, dar atât de frumos timp de o clipă.
„Răbdarea” este opusul deznădejdii care atât de adesea vine din dorința adolescentină de a avea totul și asta fără întârziere . Răbdarea se încrede în timp; în timpul care consumă, desparte și distruge, și în timpul greu de eternitate pe care ni-l dăruiește Învierea. Timpul care se îndreaptă spre moarte este cel al neliniștii; cel care merge spre Înviere, timpul speranței. Astfel, răbdarea este atentă la maturații, uneori paradoxale, ca cea a bobului de grâu care moare ca să aducă mult rod. Când Dumnezeu pare că m-a părăsit, când privirea celuilalt mă desființează sau încremenește în moarte, când speranțele colective și personale se năruie, răbdarea nu cade. Prin aceasta ea se aseamănă cu dragostea, despre care Sfântul Pavel ne spune că „toate le iartă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” (1 Cor. 13, 7).
Totul culminează în „dragoste”, care constituie sinteza tuturor virtuților, a căror esență este Hristos. Eliberarea, prin răbdare și speranță, de „patimile” nerăbdătoare și deznădăjduite, permite agonisirea a ceea ce se cheamă apatheia, care nu este nepăsarea stoică, ci libertatea, disponibilitatea interioară de a participa la „dragostea nebună” a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale. Sf. Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfințește că devine „un sărac plin de iubire frățească”. Sărac, pentru că se leapădă de funcțiile lui, de importanța lui socială (sau ecleziastică), de nevrozele și obsesiile sale, pentru că se deschide în același timp lui Dumnezeu și aproapelui. El va putea atunci să deosebească chipul celuilalt în spatele atâtor măști ale urâțeniei și ale păcatelor, așa cum face și Iisus în evanghelii.
Așa, Doamne, Împărate,
dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele
și să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.
Ultima cerere denunță, dă pe față una dintre formele cele mai îngrozitoare ale păcatului, în plan personal ca și în plan colectiv: să te justifici încriminând, să te autodivinizezi osândind, să urăști, să disprețuiești, să desființezi…
„A-ți vedea păcatele” nu înseamnă să stai să socotești orice călcare de poruncă, ci să te simți sufocat, înecat, pierdut și zbătându-te zadarnic în această pierzanie, să înțelegi că ai trădat iubirea și să te disprețuiești pe tine însuți. Înseamnă să te cufunzi în apele morții, spre a le transforma în ape ale botezului. Să mori, dar de acum în Hristos, pentru a renaște în suflarea Sa și pentru a te regăsi în casa Tatălui. „Mai mare lucru este să-și vadă cineva păcatele decât să învieze din morți”, spune o vorbă veche. Cel care-și vede păcatele și nu-l judecă pe fratele său va putea într-adevăr să-l iubească. Sunt destul de scârbit de mine însumi pentru a mai putea fi de altcineva.
Rugăciunea Sfântului Efrem sugerează exact ce este de fapt asceza. Să postim de patimi, de dorința de a stăpâni și de a osândi, pentru a atinge adevărata libertate: „Fii ca și un împărat întru lumina ta, stai ridicat întru smerenie, poruncind râsului din tine: «Du-te», și se duce (Matei 8, 9), lacrimilor dulci: «Vino», și vin, iar trupului care nu mai este tiran, ci slugă: «Fă aceasta», și face.” (Sf. Ioan Scărarul).
Fragmente din Olivier Clement, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul
(sursa:http://apostolatintarafagarasului.blogspot.com)