Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic în Marțea din Săptămâna Mare

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (306-373) reprezintă o invocare, bine structurată, a programului vieții duhovnicești propuse de Triod. Ea marchează perioada Postului Mare, când întreaga ființă umană, suflet și trup, face pocăință. Trupul participă, prin metanii și închinăciuni, la rugăciunea sufletului, iar sufletul se roagă prin și în trup.
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul recapitulează, într-un mod unic, toate elementele pozitive și negative ale pocăinței. Autorul se roagă lui Dumnezeu ca să fie protejat de duhul a patru dintre cele opt patimi trupești (mândria, slava deșartă, iubirea de arginți, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia, lenea) și să i se trimită în schimb duhul a patru virtuți sufletești (curăția, smerenia, răbdarea și dragostea). Știut este faptul că duhul virtuții este mai luminat decât virtutea în sine, în cazul virtuților, iar duhul păcatului este mai întunecat decât patima sau păcatul în sine.
Primele cuvinte ale rugăciunii: „Doamne și Stăpânul vieții mele” sunt o sinteză a versetelor 1 și 4 din Înțelepciunea lui Isus Sirah, cap. 23. Ele surprind misterul inaccesibil al lui Dumnezeu, Care devine prin Întrupare „Stăpânul vieții mele”, izvorul ei.
Prima parte a rugăciunii redă obstacolele ce trebuie îndepărtate din drumul spre desăvârșire; desigur, cu ajutorul lui Dumnezeu. El este singurul care poate îndepărta de la noi „duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert”. Aceste patimi arată relația degradată a omului cu Dumnezeu, cu sine și cu aproapele, precum și cu cele ale lumii.
Trândăvia este moartea și surparea sufletului și a minții; este defăimarea lui Dumnezeu, spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Sfântul Ioan Casian consideră trândăvia moartea tuturor virtuților. Sfântul Simeon Noul Teolog face o afirmație demnă de toată atenția: „Dacă Dumnezeu i-ar îngădui trândăviei să lucreze împotriva noastră după puterea ei, niciunul nu ne-am mântui”.
Există o trândăvie a trupului și alta a sufletului. Trândăvia trupului – lenea – vizează nelucrarea celor necesare traiului, pe când trândăvia sufletului, la care face referire Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, vizează nelucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Și într-un caz, și în altul, trândăvia te înstrăinează de Dumnezeu. Biruirea trândăviei stă în puterea lui Dumnezeu, însoțită de credința și voința noastră.
Grija de multe este o dominantă a omului lacom, a omului nebun (Luca 21, 34). Deși Hristos a spus: „(…) și cine va zice (fratelui său): nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22), în acest caz, o astfel de constatare nici măcar nu cade sub incidența cuvintelor Mântuitorului.
Grija de multe este semnul împătimirii de cele materiale: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Matei 6, 34; vezi și Luca 10, 41-42). Ea conduce la negarea existenței lui Dumnezeu, căci „(…) grijile veacului și înșelăciunea bogăției și poftele după celelalte pătrunzând în ei (cei împătimiți, n.n.), înăbușă cuvântul și îl fac neroditor.” (Marcu 4, 19), dar și la risipirea de sine și îngreunarea inimii (Luca 21, 34). Cu alte cuvinte, „lăsați-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (I Petru 5, 7).
Iubireade stăpânire este fondatoarea Infernului (Isaia 14, 13-14; II Petru 2, 3-4). Ea este o prerogativă a stăpânitorului lumii acesteia (Ioan 12, 31) și a pricinuitorului căderii oamenilor (II Corinteni 11, 3). Momentul ispitirii în pustiul Carantaniei stă mărturie în acest sens (Luca 4, 1-13). Idolatrizarea iubirii de stăpânire duce la pierderea comuniunii cu Dumnezeu: „(…) Nu știți oare că prietenia lumii este dușmănie față de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu.” (Iacov 4, 4). Omul nu poate sluji la doi domni (Matei 6, 24).
Grăirea în deșert este profanarea Chipului lui Dumnezeu în om, pentru că Dumnezeu Însuși se descoperă omului drept Cuvântul (Ioan 1, 1). Cuvântul rostit aduce cu el ceva din ființa celui care îl rostește. Or, Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuși, iar cuvântul omului ar trebui să fie omul însuși.
Grăirea în deșert este expresia unui lăuntru stricat, care se vatămă pe sine, vatămă pe cei care ascultă și, nu în ultimul rând, pe cel clevetit. Este fiica urii, explică Sfântul Ioan Scărarul. Relaționând cu unul ca acesta, nu ai decât pagubă; îți ucizi sufletul.
După enumerarea patimilor stricătoare de suflet, Sfântul Efrem Sirul ne aduce în atenție icoana a patru duhuri ale virtuților care-l urcă pe omul duhovnicesc la Dumnezeu: duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei.
Curăția stă la începutul tuturor virtuților și se referă la curăția sufletului, în Duhul Sfânt, de patimi și păcate. Dumnezeu pe cei curați cu inima îi fericește, oferindu-le șansa de a-L vedea (Matei 5, 8). Fără îndoială, o astfel de curăție omul o are exclusiv cu ajutorul lui Dumnezeu, singurul care poate curăți inima omului cu focul iubirii aprins de El în inimă. Doar într-o astfel de inimă Dumnezeu Își înscrie Legile Sale, întărește Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Smerenia este poarta Împărăției lui Dumnezeu, afirmă Sfântul Ioan Scărarul. A fi smerit înseamnă a nu mai avea voie proprie, ci a te lăsa în seama lui Dumnezeu. Smerenia este semnul supremei iubiri a lui Dumnezeu, adaugă același sfânt. Este o rezultantă a cunoașterii de sine.
Sfântul Simeon Noul Teolog o consideră darul lui Dumnezeu. Ca exemplu pozitiv de smerenie este smerenia lui Iisus Hristos și a sfinților. Smerenia îți creează dependență de Dumnezeu. Te ține permanent conectat la Dumnezeu. Smerita cugetare, vorbirea smerită, purtarea smerită și zdrobirea inimii sunt doar câteva dintre mijloacele care călăuzesc la adevărata smerenie, învață Sfântul Grigorie Sinaitul. Nu poți dobândi slava lui Dumnezeu în tine fără o prealabilă smerenie.
Răbdarea este o constantă a mântuirii; potrivnica iubirii de stăpânire. Știut este faptul că fără răbdare în suferințe, necazuri și încercări nu se poate intra în Împărăția lui Dumnezeu. Răbdarea înnoiește sufletul: „Până la o vreme va suferi cel îndelung-răbdător, după aceea îi va răsări veselie.” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 1, 22). Da, este vorba de veselia din Împărăția cerurilor. Întreaga viață a Mântuitorului, cu precădere Săptămâna Patimilor, surprinde punctul maxim al acestei virtuți.
Dragostea este plinătatea a toată virtutea, care începe Aici și culminează Dincolo. Începutul dragostei este renunțarea la lucrurile temporare; mijlocul ei este curățirea minții și a inimii, iar sfârșitul ei este iubirea mai presus de fire a lui Dumnezeu, precum și dorința unirii cu El, spune Sfântul Nichita Stithatul.
Sfântul Calist Patriarhul o creionează astfel: după calitate, iubirea este asemănarea cu Dumnezeu; după lucrare, este o beție a sufletului; iar după însușire, este izvorul credinței, adâncul fără fund al îndelungii răbdări și marea smerenie.
Credința este strâns legată de nădejde, iar nădejdea este urmată de dragoste; din acest motiv, cel ce nu are dragoste nu poate dobândi nădejdea, iar cel lipsit de nădejde este lipsit implicit de credință. Și dacă nu există cauzele iubirii, nu poate exista nici iubirea, conchide Sfântul Simeon Noul Teolog. Dacă vrei să Îl ai pe Dumnezeu Treime în sufletul tău, iubește necondiționat: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui.” (Ioan 14, 21).
Iubirea de Dumnezeu atrage după sine iubirea de aproapele: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții.” (Ioan 13, 35).
Desigur, virtuțile pe care le enumeră rugăciunea își au punctul de plecare în credința fiecăruia. În fiecare cerere ne recunoaștem drept creaturi ce viază printr-o suflare care vine din profunzimile sufletului nostru, ca sediu al Împărăției lui Dumnezeu.
Ultima cerere a rugăciunii recapitulează într-o formă mai concisă cele cerute în partea a doua a rugăciunii, aducându-ne în atenție unul dintre cele mai perfide păcate – „osândirea aproapelui”. Iată ce spune: „Așa, Doamne Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor!” Într-adevăr, judecata aproapelui, chiar și în cazul în care ne-a greșit, trebuie lăsată pe seama lui Dumnezeu. Numai El, Cel Care cunoaște tainele omului, este în măsură să se pronunțe obiectiv. Neosândirea aproapelui este semnul credinței în dreptatea lui Dumnezeu.
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este însoțită de metanii și închinăciuni, semnul manifest al pocăinței, secondate de patru stihuri scripturistice rostite, fiecare în parte, de trei ori:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului.” (cf. Luca 18, 13).
„Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul.” (cf. Luca 5, 12).
„Cel Ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă.” (cf. Psalmii 118, 73).
„Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă.” (cf. Psalmii 40, 4).
Primele două stihuri surprind zbuciumul conștiinței vameșului și, respectiv, a leprosului, încărcate de păcate; următoarele două redau strigătul de nădejde al psalmistului. Teama din primele două stihuri este convertită de nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu.
Concluzionând, rugăciunea în sine, ca de altfel toată perioada postului, vrea să ne ofere adevărata bucurie a vieții trăite în Hristos. Este o perioadă imbold pentru trezirea și revitalizarea duhovnicească a sufletului, care vrea să încheie cu trupul un armistițiu, prin rugăciune, post și pocăință.