Rugăciunea, Scriptura și Liturghia în viața preotului

Cele trei perechi de câte două aripi ale serafimilor din vedenia sfântului proroc Isaia din templu, cu două acoperindu-și fețele, cu două acoperindu-și picioarele și cu două zburând spre tronul Dumnezeirii Celei ce S-a arătat (Isaia 6, 1-7), ar putea preînchipui cele trei părți duhovnicești ale temei noastre teologice și arhierești: „Rugăciunea, Scriptura și Liturghia în viața preotului”. Prin rugăciunea lui personală, de dimineață, de zi și de seară, prin rugăciunea „Doamne Iisuse…” și prin conștiința atotprezenței lui Dumnezeu și conștiința celui dintâi dintre păcătoși, întemeiată pe smerenie și dragoste, preotul umblă cu Dumnezeu precum Enoh, se roagă răstignit în rugăciune precum Moise pe munte, adeseori prin șiroaie de lacrimi precum Ana, mama lui Samuel, la ușa cortului de la Șilo și precum psalmistul David; îmbrăcat în sacul umilinței și prăbușit în cenușa nevredniciei, precum prorocul Daniel în Babilon.
Prin rugăciune, preotul urcă pe Tabor și coboară în Ghetsimani, cutremurându-și sufletul, precum locul de rugăciune al primilor creștini din Ierusalim și închisoarea lăuntrică, precum temnița Sfinților Apostoli Pavel și Sila din Filipi. Preotul este prietenul vameșului smerit din templu și practicantul stăruitor al rugăciunii acestuia: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” (Luca 18, 13). Rugăciunea personală este rug aprins în sufletul preotului, stâlp de foc în conștiința lui și car de foc în inima lui, toate acestea în lumina, flacăra și nimbul limbii de foc a Sfântului Duh de la Rusaliile hirotoniei lui întru preot. Rugăciunea personală a preotului este cădelnița de aur (Apocalipsă 8, 3) în care se aprinde și arde neîncetat această tămâie binemirositoare a convorbirii lui lăuntrice cu Dumnezeu, acasă, în biserică, în parohie și oriunde în lume.
Dar, rugăciunea preotului este hrănită cu mana cuvântului lui Dumnezeu și este adăpată cu apa cea vie a harului Sfintei Scripturi, de la stânca de Horeb a citirii stăruitoare și de la fântâna lui Iacob a cugetării neîncetate la cuvintele Revelației, conform îndemnului Mântuitorului Iisus Hristos: „Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viață veșnică” (Ioan 5, 39). Prin citirea Sfintelor Scripturi, pregătindu-și predica și hrănindu-și sufletul, preotul urcă tainic și își găsește loc mistic pe Muntele Fericirilor, contemplând fulgerele și auzind tunetele de pe Sinai, fiind străbătut de adierea blândă și liniștită a Duhului Sfânt de la Horeb și fiind purtat de mână în grădina de Eden a Pildelor, Minunilor și Învățăturilor evanghelice ale Mântuitorului Hristos.
Prin citirea stăruitoare a Sfintelor Scripturi și prin înțelegerea și tâlcuirea lor, în duhul Sfinților Părinți, preotul se face fiu al patriarhilor, ucenic al profeților și martor și contemporan al Sfinților Evangheliști și al Sfinților Apostoli, ucenicii și urmașii direcți ai Mântuitorului. Dacă Cartea acesta a Legii Revelației dumnezeiești nu se va pogorî de pe buzele preotului, cum îi spune Dumnezeu lui Iosua și se va călăuzi după ea „ziua și noaptea” (Iosua 1, 8), atunci preotul va avea izbândă în căile sale pastorale; va avea „cuvânt cu putere multă” în predicile și cuvântările sale și va păși cu spor pe drumul spre Emaus al preoției sale, alături de Hristos Cel Înviat, nevăzut și necunoscut și de Luca și Cleopa, de-a dreapta și de-a stânga sa. Sfânta Scriptură stă în viața preotului sub semnul cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur: „Citirea Scripturilor – deschiderea cerurilor!” și al imperativului occidental scolastic: „Lege Biblia; Relege Biblia, Repeta Biblia!” adică: citește Biblia, recitește Biblia și reia citirea Bibliei. Citirea Sfintelor Scripturi constituie filonul de aur al predicii, înțelepciunii și inspirației preotului. Precum arhiereul Hilchia de pe vremea regelui Iosia, care a redescoperit Cartea Legii pierdută în templul sfânt (IV Regii 22, 8-11), tot așa și fiecare preot în parohia sa – și arhiereu în Eparhia sa – se cuvine să redescopere mereu și mereu cuvântul Revelației dumnezeiești din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, scoțându-l de sub obrocul uitării și al nepăsării și punându-l în sfeșnicul cunoștinței de Dumnezeu din biserică și mintea credincioșilor, ca să lumineze tuturor din casa parohiei sale încredințate (cf. Matei 5, 15), pentru că „Aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Citirea Sfintei Scripturi de către preot constituie pâinea și carnea pe care corbii Sfântului proroc Ilie i-o aduc dimineața și seara acestuia la pârâul Cherit al casei parohiale din fața Iordanului (III Regi 17, 2-7), în vremea secetei duhovnicești și a foametei și setei de pe pământ, de auzire a cuvintelor Domnului (Amos 8, 11).
Citirea Sfintelor Scripturi de către preot nu are asemănare mai potrivită decât cu icoana adunării manei celei trimise din cer pentru poporul lui Israel (Exod 16, 11-22), ca prefigurare a cuvântului lui Dumnezeu și preînchipuire a „Pâinii celei vii” euharistice, care se coboară din cer de la Dumnezeu și dă lumii viață (Ioan 6, 32-58). În fiecare zi Dumnezeu pogoară pe paginile inspirate ale Sfintelor Scripturi mana cea cerească a harului cuvântului Său dumnezeiesc, pe care noi nu trebuie decât să o adunăm în vasul cel de aur al sufletului nostru, prin citiri stăruitoare, după cum și Rut aduna spice în urma secerătorilor din țarina lui Booz.
Sfânta și dumnezeiasca Liturghie este adevăratul scop, sens și rost al hirotoniei preotului și al vieții lui duhovnicești, pastorale și misionare.
Dacă rugăciunea și Scriptura au același rol și rost atât în viața mireanului, dar mai ales a preotului, Liturghia însă, săvârșită în Duminici și Sărbători, „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”, îl identifică pe preot cu preoția. Dacă rugăciunea îl urcă pe preot pe Tabor, iar Scriptura îl suie pe preot pe Muntele Fericirilor, Liturghia este aceea care îl rânduiește pe preot la Cina cea de Taină, pe Golgota lângă crucea Domnului și în Dimineața Învierii la mormânt și în toate ceasurile de Arătare, de la vecernia Emausului și utrenia Tiberiadei, până în Joia Înălțării la Cer și Duminica Epiclezei Cincizecimii sau Pogorârii Duhului Sfânt de la Rusalii. Mai înainte de Liturghie, Hristos îi spală picioarele preotului care, la rândul lui, își va pleca capul pe pieptul Domnului. La Liturghie, în Liturghie și prin Liturghie preotul aude și ascultă uimit atât Marea Cuvântare de la Cină, cât și Rugăciunea Arhierească a Mântuitorului. La Liturghie, preotul este cuminecat și cuminecă, precum Apostolii la Cina cea de Taină și după Cincizecime. La Liturghie, preotul este cuminecat precum Avraam de către Melchisedec, icoană a lui Hristos și cuminecă pe credincioși, precum Melchisedec pe Avraam. La Liturghie, preotul este cuminecat precum Isaia de către unul dintre serafimi și cuminecă, la rândul lui, precum serafimul din vedenie. La Liturghie, fiind mlădiță roditoare din Hristos – „Vița cea adevărată” (Ioan 15, 1), preotul predică Evanghelia lui Hristos inspirat „din cele cinci pridvoare” evangelice: Matei, Marcu, Luca, Ioan și din evanghelia vieții lui personale (căci viața preotului este a cincea evanghelie în parohie!). La Liturghie, preotul este prezent la Betleem prin scoaterea Agnețului și pe Golgota prin străpungerea acestuia cu copia și prin turnarea vinului și a apei în Sfântul Potir, fiind răpit în carul heruvimilor la Chebar cu Iezechiel la Heruvic; cu Isaia în vedenia din templu la Trisaghion și la Pogorârea Duhului Sfânt din „ceasul al treilea” la Epicleză sau Prefacere, pentru ca mai apoi să o laude pe Maica Domnului la „Axion” împreună cu toate puterile cerești și îngerești. La Liturghie, preotul se mișcă fizic și duhovnicește între Proscomidiar și Sfânta Masă, între Vohodul Mic și Vohodul Mare, între Crez și „Tatăl nostru”, între Amvon și Scaunul cel de Sus, între Sfântul Disc și Sfântul Potir, între sfeșnic și cădelniță, între tămâie și „căldura sfinților”, între binecuvântare și Otpust.
Dacă prin cele două aripi ale rugăciunii de serafim preotul zboară și se înalță spre Dumnezeu; dacă prin celelalte două aripi de serafim ale citirii Sfintei Scripturii a Vechiului și a Noului Testament, preotul își acoperă picioarele, din care și-a lepădat mai înainte încălțămintele precum Moise; prin cele două aripi de serafimi la Liturghia celor chemați și a Liturghiei credincioșilor, preotul își acoperă fața, pentru că toți cei din sobor vor vedea fața lui „ca o față de înger” precum a Sfântului Arhidiacon și Întâiului Mucenic Ștefan de la Liturghia Cuvântului și Martiriului său (Faptele Apostolilor 6, 15; 7, 1-60). Atunci preotul va ieși cu pace, întru numele Domnului, binecuvântând prin Cel ce binecuvântează pe cei ce Îl binecuvântează.
Dacă la Taina Botezului preotul este prezent la Iordan ca martor al Botezului Domnului; dacă la Taina Cununiei preotul este prezent la Nunta din Cana Galileii ca martor la prefacerea apei în vin și dacă prin Taina Spovedaniei preotul este prezent în casa lui Simon Leprosul la acordarea iertării de către Hristos femeii celei păcătoase, care s-a spovedit fără cuvinte, dar cu nesfârșite lacrimi, udând picioarele Domnului și dacă la Taina Sfântului Maslu preotul este prezent la toate vindecările săvârșite în mod minunat de către Mântuitorul Hristos, la Taina Sfintei Euharisti din cadrul Sfintei Liturghii, preotul este prezent și la Întâmpinarea Domnului, împreună cu dreptul Simeon; și la Pogorârea de pe Cruce împreună cu Iosif din Arimateea și cu Nicodim, ca și la învierea lui Lazăr din Betania prin Ectenia și Pomenirea morților. Prin Liturghie se potolește orice furtună de pe Galileea sufletului preotului și din corabia parohiei sale. Prin Liturghie preotul îngenunchează la picioarele Domnului, ascultând cuvintele Lui, precum Maria, sora Martei. Prin Liturghie, având candela aprinsă și haina de nuntă pregătită, preotul își aduce vasul său de alabastru și al parohiei sale, precum Maria de la cina din Betania, la Nunta Fiului de Împărat, intrând cu ramuri de finic în mâini și cântând „Osana! Osana!”, precum în Duminica Floriilor. La Liturghie, preotul trăiește Învierea „cea de a treia zi” a Domnului și Înălțarea Lui „peste ceruri” și Șederea cea de-a dreapta Tatălui, dar și Parusia mai înainte de Parusie și Învierea mai înainte de Înviere și Judecata mai înainte de Judecata de Apoi.
Rugăciunea, Scriptura și Liturghia în viața preotului constituie „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6) autentice ale preoției lui. Rugăciunea, Scriptura și Liturghia îl fac pe preot ucenic iubit al lui Hristos, care își pleacă genunchii la rugăciune, sufletul în Scriptură și capul pe pieptul Domnului, în Liturghie. Rugăciunea, Scriptura și Liturghia în viața preotului îi deschid acestuia calea și-i orientează drumul pentru el și pentru credincioșii săi, întru desăvârșită smerenie, sporită umilință și înflăcărată dragoste, spre partea oilor celor de-a dreapta. Rugăciunea, Scriptura și Liturghia, ca piloni esențiali și centrali în viața preotului, îl transpun și îl strămută pe acesta, în Patmosul Teologiei, contemplându-l pe Hristos cel Viu în vecii vecilor, în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur ale virtuților Rugăciunii, ale roadelor Scripturii și ale harurilor Liturghiei (Apocalipsă 1, 12-18). De aceea, cel din urmă act, gest sau semn liturgic al preotului ortodox al lui Hristos nu este altul decât acela al celor douăzeci și patru de bătrâni din Apocalipsă, îmbrăcați în veșmânt alb, de la Liturghia cea Cerească și Cosmică care, căzând înaintea Dumnezeului Treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, se închină Celui ce este viu în vecii vecilor și își aruncă cununiile lor de aur înaintea tronului celui veșnic al Rugăciunii, Scripturii și Liturghiei (Apocalipsă 5, 9-11). „Și din tron ieșeau fulgere și glasuri și tunete; și șapte făclii de foc ardeau înaintea Tronului, care sunt cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu” (Apocalipsă 4, 5).
Viața preotului – A cincea Evanghelie: Încercând a zugrăvi prin cuvinte alese o smerită icoană a preotului ca învățător al Evangheliei, slujitor al Sfintelor Taine și conducător al credincioșilor spre mântuire, am putea spune că viața preotului înțeleasă ca „A cincea Evanghelie”, ar putea fi asemănată simbolic cu a unsprezecea poruncă nedată a Legii; cu a zecea Fericire nerostită sau cu a douăsprezecea Evanghelie a Învierii necitită, pe de-o parte; sau cu a doua carte a Faptelor Apostolilor nescrisă; cu a cincisprezecea Epistolă paulină netrimisă sau cu a opta Epistolă sobornicească neredactată, pe de altă parte. Toate acestea îl fac pe preot ca al cincilea dintre profeții mari; al treisprezecelea dintre profeții mici; al treisprezecelea Apostol ales al lui Hristos, rânduit mai înainte ca al optulea diacon al Bisericii primare. Astfel preotul este la Altar, la Amvon, în Biserică și în parohie, un al doilea Melchisedec, contemporan cu Avraam; un al doilea Aaron, frate al lui Moise; un al doilea preot Zaharia, rânduit la rândul cetei lui spre „ceasul tămâierii” (Luca 1, 9-11); un al doilea Ioan Evanghelistul; un al doilea Apostol Pavel, o a șasea fecioară înțeleaptă și un al doilea drept din Sodoma!
În cea de-a cincea Evanghelie, Bunavestirea e în predica preotului; Betleemul e în sufletul lui; Steaua Nașterii e în conștiința lui; cântarea îngerilor e în inima lui; Întâmpinarea de la Templu e în cotidianul lui; Nazaretul e în copilăria și tinerețea lui; Ioardanul e în Aghiasma lui; jertfa lui Abel e în slujba lui; curcubeul lui Noe e în zarea lui; potirul lui Melchisedec e în Euharistia lui; Sinaiul e în trăirea lui; toiagul lui Aaron e în preoția lui; vindecarea lui Neeman Sirianul și a regelui Iezechia e în Maslul lui; Nunta din Cana e în cununia lui; Ierusalimul e în slujirea lui; Marea Galileii e în adâncul lui; Muntele Fericirilor e în cuvintele lui; Taborul e în rugăciunea lui; rugăciunea vameșului e în gândul lui; Betania e în plânsul lui; Duminica Floriilor e în venirea lui la biserică; Săptămâna Patimilor e în pătimirea lui; pilda celor zece fecioare e în Miezonoptica lui; Cina cea de Taină e în Liturghia lui; rugăciunea din Ghetsimani e în suspinul lui; Crucea Golgotei e în ființa lui; plânsul lui Petru e în pocăința lui; Învierea Domnului e în credința lui; Emausul e în Vecernia lui, Tiberiada e în Utrenia lui; Săptămâna Luminată e lumina și bucuria lui; Muntele Măslinilor e în prezența lui; Rusaliile sunt în hirotonia lui; Revelația Sfântului Ștefan e în contemplația lui; drumul Damascului e în convertirea lui neîncetată; Patmosul e în teologia lui; harfa lui David e în cântarea lui; vasul de alabastru e în lacrimile lui; trâmbița de apoi este întru învierea lui.
(Vârșeț, decembrie 2015,Sursa: Doxologia.ro)