Rugăciunea pentru vrăjmași

În Patericul egiptean nu găsim rețete cu aplicabilitate universală și succes garantat. Viața duhovnicească este un tărâm mult prea sensibil să poată fi supus unor asemenea condiționări și limitări. Și totuși, avva Zenon îndrăznește să dea o rețetă: „Cine vrea ca Dumnezeu să-i asculte grabnic rugăciunea, de fiecare dată când se ridică și întinde mâinile către Dumnezeu, mai înainte de toate și mai înainte de șa se ruga pentruț sufletul său, să se roage pentru sufletul dușmanilor lui. Purtându-se astfel, ori de câte ori îl va ruga pe Dumnezeu, Acesta îl va asculta“.
Viața duhovnicească funcționează după alte reguli și legi decât viața trupească sau cea intelectuală. Există o logică a ei, proprie, care poate fi cel mai bine cunoscută prin experiență. De aceea sunt atât de importante mărturiile tradiției și ale asceților, care jalonează parcursul către veșnicie. În logica vieții duhovnicești, un loc central îl ocupă iubirea vrăjmașilor. Un nevoitor modern, Sfântul Siluan Athonitul, spunea că împlinirea acestei porunci a Mântuitorului reprezintă „criteriul adevăratei credințe, al adevăratei comuniuni cu Dumnezeu, semnul autenticei lucrări a harului“. De bună seamă, aici nu vorbim despre o credință teoretică, intelectuală, deși are și ea o anumită contribuție, în sensul în care căutarea și acceptarea unor adevăruri spirituale reprezintă primul pas către experiență.
Sfântul Siluan și întreaga lui experiență se găsește în continuarea cât se poate de naturală a marilor Părinți duhovnicești care l-au precedat. De aceea viziunea lui este o foarte bună cheie retrospectivă de lectură a textelor ascetice, pe care le completează și la rândul ei se împlinește prin ele. În apoftegma avvei Zenon, citată mai sus, iubirea pentru vrăjmași este criteriul, condiția și mai ales premisa adevăratei rugăciuni. Ceea ce ar părea capătul unui drum greu de parcurs este de fapt poarta de intrare. Bătrânul călugăr face o recomandare practică, dincolo de orice speculație. Iubirea de vrăjmași nu este un sentiment difuz, care se naște de la sine, cândva, într-un viitor nedefinit. Dimpotrivă, această iubire greu acceptabilă se dobândește la fel ca Împărăția cerurilor – cu asalt. Un asalt împotriva propriei îngustimi și limitări.
Actul inițial al asaltului împotriva sinelui, spre lărgirea inimii, este rugăciunea pentru vrăjmași, ca prefață la rugăciunea pentru sine. Făcută consecvent, asumată ca mod de viață, această rugăciune devine în primul rând lucrătoare asupra celui care o practică. Rugăciunea este inevitabil legată de cunoaștere. Nu te poți ruga celui pe care nu îl cunoști, iar iubirea de vrăjmași, trăită chiar nedeplin în rugăciunea pentru ei, duce în cele din urmă la cunoașterea lui Dumnezeu, a Cărui iubire este fundamental nediscriminatorie.
În Scriptură și în gândirea Părinților, vrăjmaș nu înseamnă dușman de moarte, cel pe care îl urăști sau care te detestă și cu care nu ai nici o relație. Poate o traducere mai bună ar fi cea uzitată în unele versiuni biblice, anume potrivnicul. Cel care ți se opune și mai ales cel față de care ai în inimă o rezervă; cel pe care nu îl poți cuprinde cu totul în dragostea ta. Rugăciunea pentru un asemenea om lărgește inima, te aduce mai aproape de Domnul și, după cuvântul adevărat al avvei Zenon, face ca rugăciunea să fie lucrătoare, vie și să fie ascultată de Dumnezeu.
(Paul Siladi)