Rugăciunea pentru vii. Rugăciunea pentru morți

Ca lucrurile să fie mai exact înțelese, vreau să spun dintru început că rugăciunea este o manifestare firească a iubirii (altminteri, ea nu e decât vorbe goale – sigur, însă, noi oamenii, suntem ființe „amestecate” și nu e cazul să intrăm în logica lui sau-sau). Astfel, rugăciunea e un fel de îmbrățișare (în duh), de fel de învăluire (în duh) a iubirii. Și cum iubirea și duhul transcend această lume materială, rugăciunile „penetrează” distanțele și timpul și această lume.
Când e vorba de „rugăciunile Bisericii”, mai intervin niște nuanțe. E vorba de rugăciunile unei comunități care formează Trupul lui Hristos în acel loc și în acel moment. Rugăciunile din biserică/parohia mea (a fiecăruia dintre noi) sunt deci cu adevărat rugăciunile Bisericii lui Hristos, ale Miresei lui Hristos.
Despre moarte, rai-iad, starea sufletului:
Pentru noi, creștini, moartea este doar o trecere, iar raiul și iadul sunt în primul rând niște stări:
starea de iad: omul îl refuză pe Dumnezeu – cam cum au făcut și fac duhurile rele, demonii, la un alt nivel de cunoaștere a lui Dumnezeu;
sau starea de rai: omul, cu păcate și patimi și lipsuri cu tot, îl primește pe Dumnezeu, e cu fața la Dumnezeu.
La aceste lipsuri și patimi și păcate se referă Apostolul când spune după moarte sufletul va trece ca prin foc: sufletul trece în lumea duhurilor cu toate ale lui, cu toate atașamentele lui față de această lume trecătoare; și, acolo, el e „sfâșiat” de o luptă internă a sa, între două voințe și tendințe: între tendința pusă de Dumnezeu în om, ca sufletul să „urce” (limbajul e obligatoriu impropriu) către El, și tendința sa proprie ca să rămână cu lucrurile de care s-a atașat „jos”, în această lume. Sufletul se va găsi în fața iubirii lui Dumnezeu care va arde toate aceste atașamente, intrate în noi înșine (cum arde doctorul niște negi, niște veruci); și asta doare, cu atât mai mult cu cât aceste atașamente sunt mai adânci și mai puternice. Dar sunt niște legături care trebuie să fie tăiate…
Ei bine, pentru acestea trebuie să fie sufletul pregătit, iar noi, fiecare dintre noi, ar trebui să avem conștiința de a-i ajuta pe semenii noștri să înțeleagă și să treacă peste, să treacă cu.
Această pregătire se face, în mod normal, într-o viață: în general, dacă te uiți în jurul tău la oamenii mai în vârstă, cei mai mulți dintre ei deja au ajuns la o anumită conștiință a deșertăciunii („deșertăciune sunt toate câte nu rămân după moarte” – zice o cântare de la înmormântare). Apoi, întreaga viață creștină este o viață cu Hristos cel mort și înviat, Dumnezeu adevărat și om adevărat.
În sfârșit, Biserica are o sumă de rugăciuni în pragul morții și imediat după moarte. Aceste „rugăciuni” sunt mai mult decât rugăciuni: sunt niște ritualuri (uneori complexe), în care se citesc (sau se cântă) texte din Scripturi sau „poeme” care ajută sufletul pe acest drum (și adesea, îi ajută și pe cei care participă la aceste slujbe să înțeleagă mai bine și să-și îndrepteze viața).
Când noi spunem că omul este trup și suflet (sau: trup, suflet, duh), în fapt nu vorbim de niște „părți” ale omului. Sufletul și trupul sunt atât de strâns unite (ca focul în fierul înroșit, zic Părinții), că putem spune că sunt una. Ei bine, când vine vremea ca sufletul să se desprindă de trup, nu e ușor:
omul poate fi speriat,
omul poate fi debusolat de intrarea într-o lume cu care nu s-a făcut familiar deja din această viață,
omul are lipsuri, păcate și patimi (atașamente),
omul, din cauza acestei strânse uniri între trup și suflet, suferă o „desfacere” treptată.
Relativ la această „desfacere”, „desprindere” treptată a sufletului, Biserica are o sumă de tradiții, pentru care face slujbele parastaselor la 3 zile, la 40 de zile, la un an (am enumerat doar acele termene pentru care tradițiile converg):
Se zice că 3 zile sufletul stă primprejurul corpului.
Se zice deci că apoi, până la 40 de zile, sufletul călătorește prin toate locurile prin care a fost în viață, rememorându-și tot trecutul (și în a 40-a zi s-ar produce o „judecată parțială” – însă aceasta încă ar trebui explicată, că nu e deloc un soi de judecată de tribunal…)
La un an (și apoi în fiecare an) sunt pomenirile anuale care există în multe tradiții religioase.
Se mai face apoi, dar nu e un obicei general, la câțiva ani de la moarte, cam când se socotește că descompunerea s-a împlinit desăvârșit (în România la 7 ani, că e mai umed, în Grecia la 3 ani, că e mai uscat), o pomenire mai specială, cu un ritual de dezgropare solemnă a rămășițelor (a oaselor), care sunt unse cu mir, în semn de respect pentru trup, creația lui Dumnezeu, și sunt puse la locul lor. E și o modalitate indirectă prin care se descoperă sfințenia unor oameni (rămășițele unor oameni sunt bine-mirositoare, fac minuni etc.).
În final, acum cred că intuiești și singur care e rolul și folosul acestor rugăciuni și ritualuri pentru cei adormiți: ne rugăm Domnului pentru ei („îi îmbrățișăm!”);
îi ajutăm, îi susținem – dar nu bocind, obicei păgân din unele locuri, care în fapt îi trage oarecum în jos, ci cu bărbăție și curaj și credință și nădejde
ne ajutăm pe noi înșine… (pr. Iulian Nistea)