Cât de importantă este pomenirea la Liturghie, se poate vedea din următoarea întâmplare: Înainte de dezvelirea moaștelor Sfântului Teodosie de Cernigov (1896), ieromonahul (renumitul stareț Alexei al Schitului Goloseevski, din Lavra Peșterii Kievului, care a plecat la Domnul în 1916) care a condus reînveșmântarea moaștelor, obosind în vreme ce stătea lângă moaște, a ațipit și l-a văzut înaintea sa pe Sfântul, care i-a spus: „Îți mulțumesc fiindcă te-ai ostenit pentru mine. Încă te mai rog, atunci când vei sluji Sfânta Liturghie, să-i pomenești pe părinții mei” – și i-a spus numele lor (Preotul Nichita si Maria). „Cum poți tu, o, sfinte, să-mi ceri mie rugăciuni, când tu stai la Tronul ceresc și împlinești mila lui Dumnezeu față de oameni?” A întrebat ieromonahul. „Da, este adevărat,” a răspuns Sf. Teodosie, „dar jertfa adusă la Liturghie este mult mai puternică decât rugăciunea mea.”
Pomenirea la Sfânta Liturghie este de un folos aparte pentru ei
De aceea, panahidele, cât și rugăciunile făcute acasă pentru morți le sunt de folos, căci sunt fapte bune făcute spre pomenirea lor, cum ar fi pomeni și daruri duse la biserică. Dar pomenirea la Sfânta Liturghie este de un folos aparte pentru ei. S-au arătat mulți morți și au mai fost și alte întâmplări care arată cât de folositoare este pomenirea morților. Mulți care au murit în pocăință, dar cărora nu le-a stat în putință să-și dovedească pocăința în timpul vieții, au fost sloboziți de chinuri și au
Înainte de această vedenie nu se cunoșteau aceste nume. La câțiva ani după canonizare, s-a găsit în mănăstirea în care fusese stareț, cartea de pomeniri a Sfântului Teodosie, care a adeverit aceste nume si au întărit vedenia. Vezi Viața Bătrânului Alexei în Pravoslavni Blagovestnik, San Francisco, 1967, nr. 1 (în lb. rusă).
dobândit odihna.
Este mai bine să ne pregătim ieșirea sufletului ca oameni liberi
În Biserică se fac mereu rugăciuni pentru odihna morților, iar în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, în rugăciunile care se fac în genunchi la vecernie, există chiar o rugăciune anume „pentru cei din iad”.
Răspunzând la întrebarea „Există ceva care poate fi de folos sufletelor după moarte?”, Sfântul Grigorie cel Mare, în Dialogurile sale ne învață: „Sfânta Jertfă a lui Hristos, Jertfa mântuirii noastre, aduce mari foloase sufletelor chiar și după moarte, putând da iertarea păcatelor lor în viața care va să vină. Pentru această pricină, sufletele morților cer uneori să li se facă Liturghii …. În chip firesc, calea mântuirii înseamnă să facem noi înșine, chiar în timpul vieții, cele ce nădăjduim că alții le vor face pentru noi după moarte. Este mai bine să ne pregătim ieșirea sufletului ca oameni liberi, decât să căutăm slobozirea după ce acesta se află deja în lanțuri. De aceea, trebuie să defăimăm această lume din toată inima noastră, ca si cum slava ei a trecut deja, și să ne dăruim jertfa noastră de lacrimi lui Dumnezeu în fiecare zi, așa cum jertfim Trupul si Sângele Lui Cel sfânt. Numai această jertfă are puterea să mântuiască sufletul de moartea cea veșnică, pentru că ea ne arată taina morții Fiului Cel Unul Născut” (Dialoguri IV: 57, 60, pag. 266, 272-273).
Rugăciunea Bisericii nu poate mântui pe oricine care nu dorește mântuire
Sfântul Grigorie dă câteva exemple de morți care s-au arătat celor vii, cerându-le sau mulțumindu-le pentru săvârșirea Liturghiei pentru odihna lor. De asemenea, odinioară, un întemnițat, a cărui femeie îl crezuse mort, și pentru care ea a dat pomelnic la Liturghie în unele zile, s-a întors din temniță și i-a povestit ei cum fusese eliberat din lanțuri în unele zile – tocmai în zilele când i se făcuse Liturghia (Dialoguri IV:57, 59, pag. 267, 270).
Protestanții socotesc în general rugăciunea Bisericii pentru morți ca fiind cumva nepotrivită cu nevoia aflării mântuirii, mai înainte de toate, în această viață: „Dacă poți fi mântuit de Biserică după moarte, atunci de ce să te mai ostenești să lupți sau să găsești credință în această viață? Să mâncăm, să bem și să ne veselim …” De bună seamă, nimeni, dintre cei care au mărturisit o asemenea filosofie, nu a dobândit vreodată mântuire prin rugăciunea Bisericii, si este limpede că asemenea dovadă este destul de nefirească, și chiar fățarnică. Rugăciunea Bisericii nu poate mântui pe oricine care nu dorește mântuire sau nu s-a ostenit din greu pentru mântuire, de-a lungul vieții. Într-un fel, se poate spune că rugăciunea Bisericii sau a creștinilor singuri pentru un om mort este doar un alt sfârșit al vieții acelui om: nu se vor face rugăciuni pentru acela, dacă el nu a făcut ceva în timpul vieții sale pentru a însufleți asemenea rugăciune după moartea sa.
(www.sfaturiortodoxe.ro)
