Ioan 17:1-13: Acestea a vorbit Iisus și, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul săTe preaslăvească. Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca sădea viațăveșnicătuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: SăTe cunoascăpe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-MăTu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut cătoate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; Pentru căcuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat căde la Tine am ieșit, și au crezut căTu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mărog; nu pentru lume Mărog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, căai Tăi sunt. Și toate ale Mele sunt ale Tale, și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca săfie una precum suntem și Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca săse împlineascăScriptura. Iar acum, vin la Tine și acestea le grăiesc în lume, ca săfie deplinăbucuria Mea în ei.
În a șaptea Duminică după Paști, pe 16 mai, Biserica ne atrage atenția și mai mult despre memoria Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic ce a avut loc la Niceea în 325 d Hr., Sinod care a stabilit învățătura Bisericii despre dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, învățătură cu care s-a luptat Arie, și unde au alcătuit Simbolul de credință, de atâtea secole iubitul nostru Simbol de credință, pe care-l ascultăm de fiecare dată în Biserică sau îl spunem în rugăciunile noastre, când vrem și putem.
Evanghelia de duminică este o parte din rugăciunea Arhierească a lui Hristos, pe care a rostit-o înainte de Patima Sa, după Cina cea de Taină și înainte de prinderea Domnului nostru de către cei nedrepți. Această parte pe care o citim astăzi în Biserică se referă la rugăciunea pe care a rostit-o Hristos lui Dumnezeu Tatăl, pentru El, pentru Apostoli și pentru toți aceia care Îl vor crede odată cu trecerea secolelor.
Rugăciunea este oxigenul sufletului
Această rugăciune este mare; este oxigenul sufletului, este forța ei, este puterea ei, fiindcă prin rugăciune rupem barajul singurătății noastre și comunicăm cu iubirea noastră atotputernică, care este Domnul nostru Iisus Hristos. Atunci pătrundem într-o altă lungime de undă. Pentru aceasta, chiar înainte să ne rugăm există o dificultate, există o reacție și din partea sufletului nostru, și din partea altor părți. Dar când omul apasă puțin pe însăși ființa sa, și poate să facă aceasta – de altfel, aceasta înseamnă stăpânire de sine – atunci harul cel sfânt poate să pătrundă în rugăciune și să îndulcească sufletului lui, să meargă în altă parte și să se simtă minunat. Așa au făcut și Asceții, Sfinții și creștinii tuturor veacurilor ca să ia putere, [așadar] veșnică putere.
Oamenii au văzut prin Fiul pe Tatăl
Hristos se roagă aici – ca să se împlinească Scripturile – Tatălui Său, și Îi spune să-L preamărească, să-L slăvească. Slăvește și numele Tatălui Său. Rugăciunea aceasta este așadar o dezvoltare a Rugăciunii domnești, și anume Tatăl nostru. Și Dumnezeu Îl slăvește pe Iisus, de vreme ce Acesta L-a slăvit pe pământ. Și prin toate aceste minunate [laude] pe care le-a dat [Tatălui], prin puterea și harul Său, Iisus a vorbit despre Dumnezeul Tatăl cu atâta putere, cu atâta convingere, încât oamenii au prins curaj. De altfel, în Persoana Sa au văzut pe Dumnezeu Tatăl, pe care niciodată nu L-au văzut. Și i-a dat Lui putere, putere în plus. Iisus Hristos se roagă ca om, ca Noul Adam, și îl roagă pe Tatăl Său să-L slăvească din nou. Să-L slăvească și prin răstignire, și prin Înviere și prin Înălțare. Și desigur, Îi spune să-L primească și să aibă și ca om, așadar ca Iubitor de oameni (Theantropos) slava care a avut-o mai înainte de lume, în ceruri, alături de Tatăl Său.
Apostolii sunt ai lui Hristos și ai lui Dumnezeu
În continuare, Hristos se roagă pentru Ucenicii Săi și pentru Apostoli, de vreme ce a mulțumit Tatălui Său, care i-a scos din deșertăciune și din negura lumii, i-a oferit și i-a dat Acestuia. „Sunt și ai Mei, și ai Tăi”. Există aici o unitate care a pierdut Paradisul pământesc. Din cauza sfatului și inițiativei diavolului, omul s-a dezbinat, a pierdut pe Dumnezeul său, a pierdut pe semenul său, s-a pierdut și pe sine. Vine deci Dumnezeu-Omul și ne unește și cu Dumnezeu, și cu fratele nostru și cu noi înșine și cu creația, și acest fapt este important și minunat. Și-L roagă pe Tatăl Său, să-i păzească pe Ucenicii și Apostolii Săi în lume, să-i lumineze și să-i întărească ca să înfăptuiască lucrarea mântuirii.
Și la final, în stihul al 13-lea unde se termină pericopa – rugăciunea Arhierească nu se termină însă aici – roagă pe Dumnezeu Tatăl să ofere Apostolilor – de vreme ce Iisus pleacă, merge la Tatăl – harul Său, să ofere întreg harul Său, fiindcă Apostolii se vor tulbura foarte mult prin plecarea lui Hristos, pentru aceasta trebuie să rămână harul Său în aceștia, pentru ca să poată să reușească.
Astfel este. Când omul are harul lui Dumnezeu, când are pe Însuși Domnul nostru, atunci poate să reziste tuturor necazurilor vieții. Acest fapt să nu-l uităm și să-l folosim.
(traducere din neo-greacă de Alexandru PRELIPCEAN, după: Arhim. Ananias Koustenis, To kirigma tis Kiriakis, tom. A: Triodio-Pentakostario, Ekd. Akti, Nicosia, 2009, pp. 174-178, predica: „H proseuhi: to oxigono tis psihis”. Menționăm că ideile pasajelor sunt inserate de către noi)
