Rugăciunea neîntreruptă și chivotul tainic al inimii

Rugăciunea reprezintă o faptă a libertății. Pentru a se apropia de Dumnezeu, omul trebuie să părăsească toată grija cea lumească, să-și desprindă mintea de cele trecătoare și s-o înalțe către Făcătorul a toate. Rugăciunea îl înalță pe om la Dumnezeu și-l face vas primitor al milei și harului Său. Astfel, creștinul biruiește cugetul trupesc și, chemând neîncetat numele lui Dumnezeu, este însuflețit duhovnicește de către El. Rugăciunea nu este doar un mijloc de cerere, ci și unul de plângere a păcătoșeniei pe care o simte omul înlăuntrul său. Pentru a rodi, rugăciunea are nevoie de smerită cugetare, simplitate și încredere în Dumnezeu. Când omul este stăpânit de iubirea lui Dumnezeu, simte rugăciunea ca o respirație. Lucrarea de a se dedica cineva rugăciunii neîntrerupte cere smerenie, priveghere, multă, multă osteneală, dar mai ales harul lui Dumnezeu Care luminează și sporește toate. Despre acest efort ascetic al rugăciunii, al petrecerii neîntrerupte cu Domnul și al felului în care se pot înfăptui aceste lucruri minunate regăsim în paginile manuscriselor lăsate nouă de către părintele arhimandrit Benedict Ghiuș de la Mănăstirea Cernica.
Numai viața lăuntrică este cu adevărat o viață creștină adevărată
O mare armă împotriva vrăjmașilor are acela care își păstrează în vremea rugăciunii plânsul zdrobit, ca să nu cadă în părerea de sine ce vine din bucuria ce se dă prin rugăciune. Cel ce păzește o astfel de bucurie-tristețe va scăpa de orice rău. Adevărata rugăciune neînșelată este aceea în care căldura ce iese din rugăciunea lui Iisus pune un foc în pământul inimii și arde patimile ca pe niște spini. Ea luminează sufletul prin veselie și prin pace și vine nu din părțile cele de-a dreapta sau de-a stânga, nici chiar din cele de sus, ci izbucnește din inimă, ca un izvor de apă, din Duhul dătător de viață. Această unică bucurie-tristețe iubește-o și dorește-o cu râvnă ca s-o dobândești în inima ta, păzind mintea întotdeauna fără închipuiri. Cu ea să nu-ți fie frică de nimic, căci Cel ce a spus: „Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți” – El Însuși este cu noi.
Nichifor Monahul își expune îndrumările sale despre rugăciunea din inimă în cuvântul său despre trezvie și despre paza inimii. El ne învață că cei care doresc să primească cu inima focul ceresc în simțire și să cunoască prin experiență ce este Împărăția cerurilor, care este înlăuntrul nostru, trebuie să se deprindă cu știința vieții cerești, sau mai bine zis cu arta care îl introduce pe lucrătorul ei în limanul nepătimirii.
Prin cădere, noi am ieșit în afară. Să ne întoarcem dar spre noi înșine, păzindu-ne fața de la cele exterioare. Dacă nu ne vom întoarce spre noi înșine și nu vom intra înlăuntru din cele dinafară, este cu neputință pentru noi să ne împăcăm și să ne înrudim cu Dumnezeu. Numai viața lăuntrică este cu adevărat o viață creștină adevărată. Despre aceasta mărturisesc toți Părinții.
Sfântul Scărarul spune: „Închide ușa chiliei pentru trup, ușa gurii pentru limbă și ușa lăuntrică pentru duhurile viclene”. De asemenea, Sfântul Isaac Sirul scrie: Silește-te să intri în vistieria ta lăuntrică și vei vedea o comoară cerească. Scara ce urcă spre Împărăția cerurilor este ascunsă înlăuntrul tău, adică în inima ta. Și în felul acesta, spală-te de păcat și adună-te în inima ta; acolo vei dobândi treptele pe care poți să te ridici spre cele înalte.
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”
Este știut că răsuflarea cu care respirăm conduce aerul prin plămâni până la inimă. Prin urmare, așază-te și adună-ți mintea, introdu-o pe această cale a răsuflării înlăuntru, forțeaz-o împreună cu această respirație să se coboare tocmai în inimă și ține-o acolo, fără să-i dai libertatea să iasă, cum ar vrea ea. Dar, ținând-o acolo, nu o lăsa deșartă, ci dă-i următoarele cuvinte sfinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” și las-o să le repete zi și noapte. Îngrijește-te să te deprinzi cu această petrecere înlăuntru, cu rugăciunea citată și bagă de seamă ca mintea să nu-ți iasă curând de acolo, căci la început ea se va plictisi foarte mult de o asemenea strâmtorată închidere înlăuntru. De aceea, când se va deprinde, mintea va petrece acolo cu veselie și cu bucurie și ea însăși va voi să rămână acolo. Așa cum un om, care se întoarce dintr-o țară străină în casa lui, văzându-și din nou soția și copiii, tot astfel mintea, când se va uni cu inima, se umple de o negrăită bucurie și veselie.
Este știut că partea cuvântătoare a omului (cuvântul lăuntric) se află în piept, căci acolo, înlăuntru, atunci când gura noastră tace, vorbim cu noi înșine și rostim rugăciunile, și acolo facem cântarea de psalmi și orice altă convorbire cu noi înșine. Tocmai acestei părți cuvântătoare, luându-i orice gând, dă-i să spună neîncetat: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă” și silește-te să strigi aceste cuvinte înlăuntru în locul oricărei alte cuvântări. Ține-te cu răbdare în această lucrare numai un timp oarecare și prin aceasta ți se va deschide intrarea în inimă fără nici o îndoială, așa cum am cunoscut noi înșine acest lucru din experiență.
Împreună cu această intrare – mult dorită și plină de bucurie – în inimă și împreună cu straja ei, care este luarea aminte, îți va veni și toată ceata de fapte bune: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, blândețea și celelalte.
Călugării Calist și Ignatie din Xantopolis își zugrăvesc învățăturile despre lucrarea lăuntrică a inimii în o sută de capitole întregi care au început în Filocalie. Ei ne învață că începutul vieții după Dumnezeu este râvna și toată grija de a trăi după poruncile mântuitoare ale lui Hristos; iar sfârșitul este apariția întru desăvârșire a ceea ce s-a închipuit în noi prin darul dumnezeiesc la botez. Când noi ne botezăm, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci sufletul nostru strălucește mai tare decât soarele, fiind curățit de Duhul Sfânt.
„Fără Mine nu puteți face nimic”
Așadar, întrucât începutul și rădăcina lucrării mântuitoare sunt ca să trăim potrivit cu poruncile Domnului, iar sfârșitul și roadele sunt ca să restabilim darul desăvârșit al Duhului care ni s-a dăruit dintru început la botez, care este în noi, dar este înmormântat de patimi și se descoperă din nou prin împlinirea poruncilor dumnezeiești – atunci ni se cuvine să ne umplem de râvnă pentru această împlinire a poruncilor, pentru ca să curățim și să vedem mai limpede Duhul care ni s-a dat în dar și care se află în noi. Ioan, cel ce s-a culcat pe pieptul Domnului, spune că cel ce păzește poruncile Domnului petrece cu Domnul și Domnul petrece cu el.
Această împlinire precisă a poruncilor mântuitoare nu este cu putință pentru noi fără Domnul Iisus Hristos, cum o spune El Însuși: „fără Mine nu puteți face nimic”, și cum a mărturisit Apostolul, că „întru nimeni altul nu este mântuire” (F.A. 4, 12). El pentru noi este „calea, adevărul și viața”. Tocmai de aceea slăviții noștri îndrumători și învățători ne învață cu înțelepciune, prin Preasfântul Duh care trăiește în ei, ca înainte de orice lucru să ne rugăm Domnului și de la El să cerem, fără îndoială, mila Sa pentru noi și să avem și să purtăm întotdeauna în inimă, și în minte, și în gură preasfântul și preadulcele Său nume, cu care să trăim necontenit și să dormim și să priveghem, să umblăm, să bem și să mâncăm. Căci, așa cum în timpul când în noi nu este o asemenea chemare, se scurge în ființa noastră tot ce este rău și vătămător, tot astfel și în acea vreme când ea se află în noi, tot ceea ce este potrivnic se izgonește, nimic din cele bune nu se împuținează și nu este nimic din cele pe care noi nu le-am putea împlini.
Prin urmare, recunoscându-ne neputința noastră și punându-ne toată încrederea în Domnul, iar poruncile iubindu-le până la starea de a fi gata să ne punem mai degrabă viața decât să călcăm vreuna din ele, ne vom îndrepta grija spre faptul de a căpăta deprinderea și de a ne întări în această neîncetată chemare mântuitoare a numelui Domnului, care distruge tot răul și zidește tot binele.
(Preasfințitul PărinteTimotei Prahoveanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, Ziarul Lumina)