Rugăciunea neîntreruptă și chivotul tainic al inimii

Întrarmat cu rugăciunea, care era bucuria vieții sale, părintele arhimandrit Benedict Ghiuș a trecut prin nenumărate greutăți ale vremurilor. În bogatul tezaur epistolar al acestui monah am regăsit rânduri cu adevărat patericale despre rugăciune. În notările sale păstrate în manuscris, acest slujitor luminos al monahismului românesc evidențiază faptul că rugăciunea este efortul ascetic care aduce într-un chip deosebit de grabnic și de ușor Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul nostru, descoperă calea lăuntrică a inimii, deschizând chivotul ascuns către bucuriile duhovnicești. Redăm în continuare din acest tezaur paterical românesc file despre importanța exercițiului rugăciunii neîntrerupte spre chemarea deasă, aproape neîncetată a numelui lui Iisus Hristos.
Chemarea neîntreruptă a numelui lui Iisus poate duce la atenția și căldura inimii; lucru pentru care natura omenească este capabilă să-și însușească o anumită stare sufletească prin mijlocirea unei întrebuințări dese și prin deprindere. Ca să ne învățăm să facem ceva bine, trebuie să săvârșim acel lucru mult mai des, a spus un scriitor duhovnicesc. Sfântul Isihie spune că deasa chemare naște deprinderea și se transformă în natură (cap. 7). Acest lucru, după cum se vede din observațiile bărbaților încercați, se petrece în raport cu rugăciunea lui Iisus în chipul următor: cel ce dorește să ajungă la rugăciunea lăuntrică se hotărăște să cheme numele lui Dumnezeu des, aproape neîntrerupt, adică să rostească rugăciunea lui Iisus oral: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”; iar uneori prescurtat, adică: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” – cum învață Sfântul Grigorie Sinaitul. Dar el mai adaugă că această chemare prescurtată e mai potrivită pentru începători. Nu respinge nici una, nici alta, ci numai ne sfătuiește să nu schimbăm des cuvintele rugăciunii, pentru ca să putem căpăta mai ușor deprinderea de a-L chema pe Iisus. Dar ca să se trezească și mai mult spre săvârșirea neîncetată a rugăciunii, cel ce se învață își pune drept regulă, ținând seama de vremea de care dispune, să rostească o anumită cantitate de rugăciuni, adică vreo câteva sute, sau mii de rugăciuni cu metanii, pe care să le spună zi și noapte, fără grabă, ci clar, încordându-și limba și gura. După un timp oarecare, gura și limba celui ce exersează capătă o astfel de deprindere și parcă un fel de mișcare de sine, încât încep să se miște în rostirea numelui lui Dumnezeu, chiar fără o deosebită sforțare și fără o supraveghere.
Mai departe, mintea va începe să asculte ceea ce spune limba și în acest chip se curăță de risipire și se face atentă la rugăciune. În sfârșit, poate urma și coborârea minții în inimă, așa cum se exprimă Părinții, adică mintea, întorcându-se în inimă, o va încălzi cu căldura dragostei dumnezeiești și atunci inima va chema numele lui Iisus Hristos și se va revărsa cu umilință înaintea lui Dumnezeu în chip neîncetat, fără nici o sforțare, liberă, cu o negrăită dulceață, după cum s-a zis: „Eu dorm, dar inima mea veghează” (Cântarea Cântărilor V, 2). Sfântul Isihie s-a exprimat în cuvinte foarte frumoase când a vorbit despre puterea creatoare de roade a chemării dese a numelui lui Iisus Hristos, ce se face cu mintea, și anume: precum ploaia, cu cât cade în cantitate mai mare pe pământ, pe atât înmoaie pământul, tot astfel numele lui Hristos chemat de noi îl face plin de bucurie și de veselie în măsura în care este mai des chemat.
Cu toate că mijlocul arătat, întemeiat pe experiențele și observațiile Sfinților Părinți, este suficient pentru o potrivită îndrumare ca să putem atinge scopul dorit al rugăciunii lăuntrice, totuși sunt mijloace mai înalte, precum: luarea aminte și introducerea minții în inimă. Acest prim mijloc este potrivit îndeosebi pentru aceia care încă nu s-au deprins cu luarea aminte și nu sunt încă în stare să se ostenească asupra inimii, sau poate sluji drept introducere și cale premergătoare pentru mijloacele care urmează. De altminteri, potrivit cu felurimea însușirilor și facultăților, fiecare să-și aleagă ceea ce îi convine, cum spune Nichifor Romanul.
Luarea aminte
Luarea aminte este paza (păstrarea) minții, cum s-a exprimat Nichifor monahul, sau mai putem spune că luarea aminte este adunarea minții către noi înșine și adâncirea ei într-un subiect oarecare, în vremea când toate gândurile și închipuirile străine sunt părăsite. Cât este de necesară această lucrare în timpul când ne îndeletnicim cu rugăciunea ne încredințează Sfinții Calist și Ignatie, citând cuvintele Preacuviosului Nil, că luarea aminte care caută rugăciunea o va dobândi negreșit.
Și Sfânta Scriptură confirmă acest adevăr, că fără luare aminte nu este cu putință să ne unim cu Dumnezeu, spunând: „Luați aminte și înțelegeți că Eu sunt Dumnezeu”.
Așadar, cel ce dorește să ajungă la rugăciunea lăuntrică prin mijlocirea luării aminte trebuie să se țină, pe cât îi stă în putință, de însingurare, să fugă de vorbirile cu oamenii, să-și facă rugăciunea fără grabă, și nu mult deodată, ci cu oarecare popas, adâncind mintea în cuvintele rugăciunii în așa chip, cum se întâmplă în vremea când citești o carte cu atenție, să alunge după putință gândurile și să ia aminte prin toate mijloacele posibile la Iisus pe Care Îl cheamă și la mila pe care o cere; uneori, săvârșind numai rugăciunea, să se liniștească puțin, ca și cum ar aștepta răspunsul lui Dumnezeu, stăruindu-se să-și rețină luarea aminte, și în caz de risipire, să-și aducă aminte totdeauna că el s-a hotărât să petreacă – pentru Domnul – într-o neîncetată luare aminte în vremea rugăciunii, când se curăță mintea de gânduri.
(† Timotei Prahoveanul Episcop-vicar Al Arhiepiscopiei Bucureștilor, Ziarul Lumina)