Rugăciunea neîncetată

Să nu socotească cineva, frații mei creștini, că numai cei sfințiți și călugării sunt datori să se roage neîncetat și totdeauna, și nu și mirenii. Nu, nu. Toți creștinii îndeobște sunt datori să se afle totdeauna în rugăciune. Căci Prea Sfântul Filotei, patriarhul Constantinopolei, scrie în “Viața” Sfântului Grigorie al Salonicului, că avea un frate iubit, numit Iov, om foarte simplu și tare virtuos, cu care vorbind odată Sfântul îi grăi și despre rugăciune și despre datoria fiecărui creștin de rând să se nevoiască totdeauna la rugăciune și să se roage neîncetat. Căci Apostolul Pavel poruncește tuturor creștinilor îndeobște: “Rugați-vă neîncetat” (1 Tes. 5, 17). La fel zice și Proorocul David, măcar că era împărat și avea toate grijile împărăției sale: “Văzutu-L-am pe Domnul înaintea mea pururea” (Ps. 15,8), adică Îl văd în chip înțelegător prin rugăciune pe Domnul totdeauna înaintea mea. Iar Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu învață pe toți creștinii, spunându-le că trebuie să pomenim prin rugăciune numele lui Dumnezeu de mai multe ori decât răsuflăm.
Și spunând Sfântul către prietenul său Iov acestea și alte multe, îi mai spuse și că trebuie să dăm și noi ascultare îndemnurilor Sfinților; și că trebuie nu numai să ne rugăm totdeauna, ci să învățăm și pe toți ceilalți îndeobște, călugări și mireni, înțelepți și simpli, bărbați, femei și copii, și să-i îndemnăm să se roage neîncetat.
Auzind acestea, bătrânului aceluia Iov, i se păru un lucru nou și a început să se împotrivească și să spună că pentru a se ruga cineva totdeauna trebuie să fie dintre pustnici și călugări, care sunt în afara lumii și a grijilor din ea, și nu dintre mirenii care au atâtea griji și slujiri. Sfântul îi dădu iarăși și alte mărturii și dovezi cu neputința de respins, dar bătrânul Iov nu se lăsă înduplecat. Dumnezeiescul Grigorie, ocolind vorba multă și cearta, tăcu și plecă în chilia lui, ca și bătrânul Iov. Dar mai pe urmă, când Iov se rugă în chilia lui singur, i se arătă înainte îngerul Domnului, trimis de Dumnezeu, care voiește mântuirea tuturor oamenilor; și după ce-l mustră mult că s-a sfădit cu Sfântul Grigorie și i s-a împotrivit în lucruri vădite, de care atârnă mântuirea creștinilor, îi porunci din partea lui Dumnezeu să ia aminte bine în viitor și să se păzească să nu mai spună ceva potrivnic unui astfel de lucru prea folositor sufletului, pentru că se împotrivește voii lui Dumnezeu; nici cu mintea să nu mai voiască să primească vreun gând potrivnic, sau să cugete altfel de cum i-a spus dumnezeiescul Grigorie. Atunci, acel prea simplu bătrân Iov merse îndată la Sfântul și căzu la picioarele lui, cerând iertare pentru împotrivirea lui și-i dezvălui toate câte i le-a spus îngerul Domnului.
Vedeți, frații mei, cum sunt datori toți creștinii îndeobște, de la mic la mare, să spună totdeauna rugăciunea minții: “Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” și să se obișnuiască totdeauna să o spună și mintea și inima lor? Gândiți-vă cât Îl mulțumim pe Dumnezeu prin aceasta și cât folos vine din aceasta, dacă a trimis, din marea Lui iubire de oameni, și un înger din cer ca să ne descopere, ca să nu mai avem nici-o îndoială despre aceasta.
Dar ce zic mirenii? “Noi suntem prinși în atâtea treburi și griji ale lumii și cum e cu putință să ne rugăm neîncetat?”
Eu le răspund că Dumnezeu nu ne-a poruncit nici-un lucru cu neputința de împlinit, ci ne-a poruncit numai acelea pe care putem să le facem. De aceea și aceasta este cu putință să o împlinească fiecare: să caute cu osteneală mântuirea sufletului său. Căci dacă ar fi cu neputință, ar fi cu neputința tuturor mirenilor îndeobște și nu s-ar afla atâția și atâția care o împlinesc în lume.
(Sfântul Nicodim Aghioritul – Filocalia 8, în traducerea părintelui Dumitru Stăniloae. Cu acest text se încheie Filocalia greacă).