„Rugăciunea lui Iisus” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a VII-a după Paști

Evanghelia care s-a citit în cadrul Sfintei Liturghii, în Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), ne prezintă Rugăciunea arhierească a lui Iisus (Ioan 17, 1-13), numită așa de David Chytraeus (1531-1600) în secolul al XVI-lea. Această rugăciune a fost rostită înaintea Sfintelor Sale Pătimiri, iar prin intermediul cuvintelor ei Hristos se înfățișează Tatălui ca jertfă pentru noi.
Rugăciunea a fost consemnată numai de Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul al XVII-lea al Evangheliei ce îi poartă numele și cuprinde cele trei forme distincte de rugăciune ale Bisericii: de laudă, de mulțumire și de cerere.
În prima parte, Hristos S-a rugat pentru Sine: „Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească.” (Ioan 17, 1). Aceasta nu înseamnă că preamărirea Unuia este în funcție de preamărirea Celuilalt. Ci, mai degrabă, El cere ca Tatăl să-L arate oamenilor, pentru ca atunci când ei Îl vor cunoaște pe El, de fapt, să Îl cunoască pe Cel Care L-a trimis.
Tatăl Se slăvește prin slava Celui ce este Unul-Născut din El, iar Cel Unul-Născut din El, Fiul, Îi acordă slava care I Se cuvine, arătând din ce Tată S-a născut. La rândul Său, Tatăl, întorcându-I slava – cum explică părintele Dumitru Stăniloae – arată al Cui Tată este, adică al lui Hristos – Fiul lui Dumnezeu întrupat. Astfel, lauda preamăririi va trece de la Tatăl la Fiul și de la Fiul la Tatăl, grație deoființimii Persoanelor Sfintei Treimi.
Hristos cere Tatălui să-L preaslăvească cu slava dumnezeiască în calitate de Om, nu de Dumnezeu. Ca Dumnezeu, El o avea. Numai că – prin întrupare – Hristos S-a golit de slavă pentru a Se putea jertfi pentru oameni, cum punctează Sfântul Apostol Pavel: „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om.” (Filipeni 2, 7). Însă, cu toate acestea, El cere Tatălui să arate că Fiul S-a ridicat prin întrupare la slava dumnezeiască pe care a avut-o la El mai înainte de a fi lumea.
În acest sens a spus că așa trebuie să Se preamărească Tatăl, precum El Însuși a preamărit pe Fiul, când I-a dat „stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.” (Ioan 17, 2).
Atenție! Hristos este responsabil cu împărțirea vieții veșnice. Viața veșnică, sau moștenirea Împărăției Cerurilor, presupune ca preamărirea lui Dumnezeu să fie vădită de credință și fapte bune, după cuvântul apostolului: „Credința fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 20). Or, a-L cunoaște pe Dumnezeu încă de aici, de pe pământ, presupune o pregustare a vieții veșnice, iar aceasta trebuie să se oglindească în întreaga noastră viață. Este acel deja și nu încă al Împărăției lui Dumnezeu pe care-l trăiește orice credincios și mărturisitor al lui Hristos, scrie părintele Dumitru Stăniloae.
Astfel, începutul vieții veșnice se pune de aici de pe pământ; dacă nu punem – prin strădania credinței și a faptelor bune – început vieții celei veșnice încă de aici, Hristos ne rămâne un necunoscut. Or, cunoașterea lui Dumnezeu nu ar putea fi posibilă dacă nu ne-ar fi mijlocită de cunoașterea unicului Fiu al Tatălui și de cea a Duhului Sfânt, întrucât unitatea nu se poate realiza decât în Treime, potrivit Scripturilor.
Dumnezeu este unic și adevărat, dar tot atât de unic și adevărat este atât Fiul, cât și Duhul Sfânt. Îl cunoști pe Dumnezeu prin cuvintele, faptele și viața pilduitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, Care L-a preaslăvit pe Tatăl pe pământ tocmai prin împlinirea lucrului care I-a fost încredințat, adică vestirea Împărăției lui Dumnezeu, împăcarea omului cu Dumnezeu prin Jertfa Sa și nașterea de fii prin Taina Sfântului Botez. Or, după această misiune împlinită de către Fiul, misiune primită de la Tatăl pentru a ne face împreună-lucrători la mântuirea noastră, Hristos a zis: „Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.” (Ioan 17, 5). Este vorba despre slava Sa dumnezeiască, Care este una cu slava Tatălui, pentru că este slava Unuia-Născut din Tatăl (Ioan 1, 14). De altfel, El Însuși a mărturisit: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt.” (Ioan 16, 15). Așadar, slava Tatălui este și slava Fiului, „strălucirea slavei și chipul ființei Lui (a lui Dumnezeu, n.n.)” (Evrei 1, 3), nemărginită și într-un caz, și în altul.
Însă acum Hristos cere ca strălucirea slavei Sale să copleșească și trupul Său, pentru că numai prin El – ca Om – putea trece slava lui Dumnezeu la oameni. Pentru că slava care ni se dă nouă oamenilor nu este din fire, ci este primită în dar sau după har de la Dumnezeu; ea ne este dată nouă prin Fiul Lui, făcut Om.
Pe lângă cele arătate în misiunea Sa, Hristos a făcut cunoscut numele lui Dumnezeu – ca Tată al Fiului și purcezător al Sfântului Duh – celor pe care Dumnezeu Însuși i-a dat Fiului, deși ei erau ai lui Dumnezeu. Aceștia, la rândul lor, „au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine.” (Ioan 17, 7); adică toate câte sunt ale Fiului sunt și ale Tatălui. Potrivit exegeților, acestea toate înseamnă: domnia asupra stihiilor, stăpânirea asupra duhurilor necurate, puterea vindecării și învierii, precum și cuvântul Evangheliei. Iar cele pe care Le-a primit, Le-a dat lor: „Cuvintele pe care Mi Le-ai dat Le-am dat lor, iar ei le-au primit, și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit, și au crezut că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17, 8).
Cuvintele date lor de Cuvântul i-a încredințat de identitatea și proveniența Cuvântului întrupat. Și așa cum, prin primirea cuvintelor Lui, S-au unit cu Hristos și implicit cu Tatăl de la Care El le spunea cuvintele, și prin primirea harului lui Dumnezeu se realizează acea unitate harică între noi și El fără ca cineva să se confunde cu El. Această unitate a fost realizată mai întâi cu Sfinții Apostoli, apoi cu cei care cred în Fiul lui Dumnezeu Întrupat.
În partea a doua a rugăciunii, Iisus se roagă pentru apostoli: „Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.” (Ioan 17, 9).
Dacă am citi acest verset izolat de text, am avea impresia că Mântuitorul exclude lumea din rugăciunea Sa. Or, ca Dumnezeu, El nu poate face una ca aceasta. Sfinții Apostoli, deși au fost din lume, au fost consacrați slujirii lui Dumnezeu; din acest motiv putem afirma că ei au fost dați de Fiul pentru a fi în slujba Tatălui. Căci toate sunt comune Lui și Tatălui. El Însuși a întărit: „Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei.” (Ioan17, 10). Aceste „toate” sunt: ființa, firea, voia, sfatul, stăpânia, puterea, înțelepciunea și bunătatea.
În continuare, Fiul revine, rugându-Se cu insistență pentru întărirea comuniunii celor ce cred în El și au dragoste față de El și de cuvântul Evangheliei Sale: „Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei ce Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, și lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzești pe ei de cel-viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, și Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr.” (Ioan17, 11-19).
Așadar, după ce Iisus S-a rugat pentru apostoli ca să-i păzească Dumnezeu-Tatăl în credință, rostește partea a treia – rugăciunea pentru credincioși: „Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Și le-am făcut cunoscut numele Tău și-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei.” (Ioan 17, 20-26).
Sfântul Arhidiacon Ștefan ne încredințează că rugăciunea Fiului a fost ascultată de Tatăl: „Iar Ștefan, fiind plin de Duhul Sfânt și privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Și a zis: Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Fapte 7, 55). Însă acest loc „de-a dreapta lui Dumnezeu” nu este doar apanajul sfinților, ci și al celor care cred în Hristos și în Evanghelia Sa. Toți ne vom face părtași stării celei de-a dreapta, adică celor cărora Fiul lui Dumnezeu le va zice: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” (Matei 25, 34).
Sfântul Apostol Pavel scrie efesenilor: „Și cât de covârșitoare este mărimea puterii Lui față de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem. Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morți și așezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri. Mai presus decât toată începătoria și stăpânia și puterea și domnia și decât tot numele ce se numește, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor. Și toate le-a supus sub picioarele Lui și, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii.” (Efeseni 1, 19-22).
Hristos, în rugăciunea Sa, vrea ca Tatăl să-i iubească pe oameni întocmai ca pe Fiul Său. Și aceasta întrucât suntem „moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos” (Romani 8, 17). Numai că, afirmă părintele Stăniloae, Fiul este Fiu al lui Dumnezeu în mod ontologic, pe când noi suntem, prin Hristos, fii ai lui Dumnezeu, dar numai prin harul Duhului Sfânt.
Fără îndoială, Hristos – Care este Același ieri, azi și în veci (Evrei 13, 8) – va continua să ne descopere în veșnicie taina Sa, care este taina Împărăției lui Dumnezeu.
Rugăciunea arhierească este un model de rugăciune pentru noi toți. Dumnezeu Însuși ne-a învățat să ne rugăm. Prorocul Isaia a surprins acest adevăr: suntem „ucenici ai Domnului” (Isaia 54, 13). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: „În zilele trupului Său, [El] a adus cu strigăt și cu lacrimi cereri și rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte și auzit a fost pentru evlavia Sa.” (Evrei 5, 7).