Rugăciunea lui Iisus, o rugăciune dintr-un singur gând

„Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?”, spune Sfântul Pavel. Fiecare om este chemat să devină acest templu. Este vocația fundamentală a creștinului. Pentru a deveni acest sălaș al Dumnezeului Celui viu trebuie întotdeauna să poarte în el dumnezeiescul Nume: „Am sfințit templul pe care l-ai zidit, ca să petreacă numele Meu acolo în veci și vor fi ochii și inima Mea acolo în toate zilele”.
În toată Biblia, invocarea dumnezeiescului Nume este izvor de mântuire. În Noul Testament, lucrurile sunt încă și mai concrete, tangibile: Numele mântuitor prin excelență care ne-a fost dat și revelat este cel al Domnului nostru Iisus Hristos. La început, în vremurile apostolice, creștinii erau numiți „cei ce cheamă numele Domnului”, în tot locul și în toată vremea. Aceasta, pentru a-și cultiva raiul lăuntric, pentru a păzi focul primit la Rusalii. Însă, după cum precizează Sfântul Pavel, pentru a fi bineplăcut lui Dumnezeu și pentru a aduce roadă, această chemare a Numelui trebuie să fie făcută dintr-o inimă curată. Biserica Ortodoxă a rămas credincioasă acestei tradiții. În această descendență a primilor monahi – Părinții pustiei –, sfinți asceți și autori ai Filocaliei, ea invită ucenicii lui Hristos la chemarea necurmată a Numelui lui Iisus Hristos.
Această rugăciune poate părea extrem de simplă. Dar ea e dificilă. Căci noi suntem împărțiți lăuntric: capul și inima, sufletul și trupul, gândul și viziunea nu sunt unificate. Noi trăim cu capul despărțit de inimă. Mintea ne este ca o giruetă agitată de vânt. Nu suntem niciodată în pace. Chemarea Numelui este un remediu împotriva acestei împărțiri a ființei și această agitație mentală. Este o mare știință pe care trebuie să o învățăm toată viața noastră. Să ne alipim Numele lui Hristos inimii noastre și să-L facem să rezoneze neîntrerupt în piept este totodată un mare act de curaj și un dar al harului.
Scopul rugăciunii este de a-l face pe om capabil să trăiască în prezența Dumnezeului Celui Viu. Căci această prezență este extrem de benefică. Este terapeutică. Ea ne curățește. Ne mântuiește. Puterea ei mistuie duhul răutății din noi. Vindecă mintea și inima omului. Unifică ființa. În această unitate, dorirea de Dumnezeu stăpânește persoana în toate dimensiunile ființei și existenței ei. Omul nu mai are decât un singur gând, o singură dorință, o singură aspirație: să-L cinstească pe Dumnezeu în Duh și Adevăr, ca pe Unul din Sfânta Treime. Se ajunge la această stare mai ales prin rugăciunea de pocăință, rugăciunea numită „a lui Iisus” sau „rugăciunea inimii”: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!
Acolo unde este dumnezeiescul Nume, acolo este prezența Lui. Acest Nume pentru noi, creștinii, este de nedespărțit de Persoana lui Iisus Hristos. Secretul care face rugăciunea lui Iisus eficace și rodnică este atenția și smerenia. Rostită astfel, ea atrage puterea Duhului Sfânt. În lucrarea acestei rugăciuni, două părți trebuie să fie unite, armonizate. Una din aceste părți este mică, cealaltă este mare. Partea cea mică este strădania omului pentru a pregăti inima să primească partea cea mare – care este harul Duhului Sfânt, har fără de care omul nu poate nimic. Există aici o întreagă sinergie. Iisus Hristos Îl îndreptățește pe Creator prin nesfârșita-I iubire. El îl îndreptățește, de asemenea, și pe om, căci a arătat și realizat chipul omului desăvârșit care-I bineplace Tatălui. Dumnezeu ne dă harul Lui după măsura recunoștinței noastre față de El. Cu alte cuvinte, nu avem decât ceea ce recunoaștem că am primit de la El.
Rugăciunea lui Iisus este o rugăciune dintr-un singur gând. Simplitatea ei este tocmai ceea ce o face atât de exigentă. Închizând mintea în cuvintele rugăciunii sau mai curând în partea superioară a inimii, evităm acțiunea risipitoare a imaginației și atașamentul de realitățile efemere ale lumii acesteia. Constrângem inima și mintea să trăiască numai cu gândul la Dumnezeu, însoțit de căință. Această strădanie nevoitoare are ca virtute faptul de a face inima străpunsă, sensibilă, plină de o durere duhovnicească. Această suferință, la rândul ei, atrage mintea, o face să pogoare în inimă. Mintea și inima sunt atunci unite, întărite prin har; inima ne devine cu adevărat centrul ființei. „Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmi 50,19). Iar o inimă înfrântă este fără gânduri.
Prin strădaniile lui și dumnezeiescul har, prin sinergia dintre propria voință și cea a lui Dumnezeu, omul este astfel vindecat, restaurat în integritatea lui primară. Prin acest proces de vindecare, care trece prin unificarea minții și a inimii, el revine la o stare „normală”, firească: cea a lui Adam din Rai, a omului dinainte de cădere. Desprins de bunurile materiale, el devine în stare să împlinească marea poruncă evanghelică: să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima lui, din toată mintea și ființa lui, și pe aproapele lui ca pe sine însuși.
Pentru a ajunge la starea de unificare lăuntrică, pentru a pune inima într-o dreaptă așezare, nu este decât un mijloc: pocăința. Prin pocăință, ne vedem așa cum suntem. Dacă eram capabili să vedem toate necurățiile din inima noastră, tot ceea ce în noi ne desparte de Dumnezeu și ne face opaci lucrării Duhului Sfânt, râvna noastră duhovnicească și dorința noastră de curățire lăuntrică ar izbucni. Și aici smerenia este cheia. Ea ne păzește de ispita disperării, când ne vedem neantul și starea noastră nenorocită. Ea ne îngăduie să evităm să ne mândrim când simțim puterea Numelui și lucrarea Duhului Sfânt în noi.
În acest proces, care este o luptă, suntem „inițiați” în viața mistică a lui Hristos. Vedem tot ce există prin această Prezență, în lumina Duhului. Învățăm să discernem, din ce în ce mai fin, atât mișcările inimii noaste care ne deschid iubirii, cât patimile și gândurile străine duhului lui Hristos care ne despart de Dumnezeu. Puterea noastră de trezvie sporește. Răul, gândurile pătimașe continuă, desigur, să ne împresoare, să ne atace, însă ele nu mai pot pătrunde în inima noastră. Astfel, rugăciunea și toată viața noastră – lăuntrică și exterioară – care decurge din ea, concură cu sfințirea noastră prin iubire întru Duhul. Paza minții redevine firească în noi, căci Cel ce tronează în inimă, Care este în noi, este „mai mare este în voi, decât cel ce este în lume”.
Rugăciunea, prin mulțumire, ne ajută, ne învață să ne transformăm stările psihice în stări duhovnicești. Imaginați-vă că vă înșeală un prieten, vă lovește sau răspândește calomnii despre voi. Sunteți profund rănit, trist, decepționat. Suferiți. Ce veți face cu această stare emoțională, cu aceste energii psihice negative care lucrează în voi? Dacă rămâneți acolo, repetându-le la infinit, nu folosește la nimic; vă veți face să suferiți și mai mult, inutil. Veți rămâne în logica omului vechi, care logică duce la moarte. Prin puterea Numelui, puteți reorienta aceste energii, să le întoarceți din jos în sus, să le transformați. Desigur, rana pe care celălalt v-a produs-o nu dispare; ea rămâne, însă uitați felul în care a fost aceasta. Uitați de unde a venit această energie negativă, cine v-a dat-o. Inima vă rămâne tristă, zdrobită, continuați să suferiți, însă din psihică, suferința vi se face duhovnicească; din omenească, ea devine divino-umană, transfigurată prin har. Atunci puteți spune, adresându-vă Tatălui: „Ai văzut că eram într-o stare de trândăvie duhovnicească, de autosatisfacție, de somn, iar tu l-ai trimis pe fratele meu ca pe un înger, pentru a mă trezi. Îți mulțumesc pentru bunăvoirea Ta. Pentru rugăciunile fratelui meu care m-a rănit, Doamne, miluiește-mă și mă mântuiește!”.
Trebuie să învățăm să ne regăsim inima profundă, să trăim cu ea, în ea. Este esențial. Căci dumnezeiescul cuvânt se adresează mai întâi inimii, iar dacă nu învățăm să trăim în inimă, cum vom putea înțelege aceasta? Fără curățirea inimii, Evanghelia rămâne o carte închisă. A trăi după poruncile lui Hristos înseamnă să ducem dumnezeiescul cuvânt în inimă ca el să se învăpăieze. La fel stau lucrurile și cu Liturghia euharistică. Pentru a celebra această mare taină, trebuie o inimă fierbinte ca un rug aprins; dacă nu trăim în inimă, dacă inima noastră nu arde pentru Hristos, cum vrem să înțelegem frângerea pâinii?
Arhimandritul Sofronie definea rugăciunea ca pe o „creație nesfârșită”. Rugăciunea curată este rugăciunea proprie celui care a realizat asemănarea cu Dumnezeu. Prin chemarea Numelui, omul – creat originar după chipul lui Dumnezeu – Îl îndreptățește pe Creatorul lui Care a așezat în firea lui sămânța unei slave și a unei păci, a unei frumuseți și a unei iubiri infinite. Prin această rugăciune, putem deveni atât de aproape de Domnul, atât de plini de Duhul Său, atât de învăluiți în iubirea Lui, încât pătrundem în Lumina necreată, unde nu mai știi dacă ești în afara sau înlăuntrul trupului. Începem prin lucruri mici însă, prin atenție, perseverență și răbdare, putem deveni ca niște îngeri dinaintea Scaunului lui Dumnezeu care Îl proslăvesc pe Domnul zi și noapte, fără încetare. Îngerii au o asemenea dorire de Dumnezeu, încât nu au decât un singur gând, o singură voie: să se unească cu El și să-L absoarbă din toată ființa lor.
Prin chemarea Numelui Dumnezeului nostru și al Mântuitorului Iisus Hristos, un duh smerit se așeză în adâncul inimii. Atunci Se reînnoiește în noi Duhul înfierii Care strigă în inima noastră: „Avva, Părinte”. Când Duhul lui Dumnezeu Se roagă în noi, când „Se roagă pentru noi cu suspine negrăite”, noi devenim copiii lui Dumnezeu. Adevărata rugăciune este naștere, filiație.
Astfel, chemarea Numelui dintr-o inimă curată devine scopul oricărui creștin. Prin ea, prezența lui Dumnezeu domnește în om. Prin această prezență, el devine munte sau templu al lui Dumnezeu. Iar templul lui Dumnezeu este sfânt, „templul lui Dumnezeu, care sunteți voi”. Când Numele este în inimă avem totul, căci Iisus Hristos este prezent.
(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Reproducere și transcriere din revista Itinéraires: Recherches chrétiennes d’ouverture, Le Mont-sur-Lausanne, Elveția, nr. 23, 1998, sursa: Doxologia.ro)