Rugăciunea inimii

De vei greși cu ceva înaintea Domnului, iar noi greșim foarte mult in fiecare zi – să zici îndată în inima ta, cu credința în Domnul, Ce ia aminte la voia inimii tale, cu smerita recunoaștere și simțire a păcatelor tale psalmul Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și citește din inimă întreg psalmul; daca nu a lucrat de prima dată, mai fă o încercare – citește mai din inimă, mai cu simțire, și atunci îți va răsări fără întârziere de la Domnul mântuire si pace în suflet. Astfel să frângi inima ta neîncetat; iată mijlocul credincios, încercat, de luptă împotriva păcatelor. Iar de nu vei primi ușurare, pe tine însuți să dai vina: înseamnă că te-ai rugat fără frângere de inimă, fără smerenie a inimii, fără dorință tare de a primi de la Domnul iertare de păcate; asta înseamnă că păcatul nu ți-a pricinuit mare durere.
Uneori omul pare a se ruga cu râvna dar rugăciunea lui nu-i aduce roadele liniștii și bucuriei inimii întru Duhul Sfânt. De ce? Fiindcă el, rugându-se cu rugăciunile gata făcute, nu s-a pocăit fără fățărnicie de păcatele pe care le-a făcut în acea zi, cu care și-a spurcat inima – această biserică a lui Hristos – și cu care L-a mâniat pe Domnul. Dar numai să-și aducă aminte de ele și să se căiască, osândindu-se fără urmă de fățărnicie și fără împătimire – și îndată se va sășlui în inimă pacea ce covârșește toată mintea(Filip. 4, 7). În rugăciunile bisericești sunt înșiruite păcatele, însă nu toate, și deseori nu se izmenește tocmai de cele cu care ne-am legat: este neapărată nevoie să le înșire omul la rugăciune cu înțelegerea limpede a însemnătății lor, cu simțământul smereniei și cu inimă înfrântă. De aceea se și spune la rugăciunile de seară, când sunt înșiruite păcatele, ori altceva rău am făcut, aici avem libertatea de a aminti noi înșine celelalte păcate pe care le-am săvârșit.
Pocăința trebuie să fie lipsită de fățărnicie și cu totul slobodă, iar nicidecum silită de vreme și de obicei sau de persoana celui ce spovedește – altminteri nu va fi pocăință adevărată. Pocăiți-vă, s-a zis, că s-a apropiat împărăția Cerurilor(Mt. 4, 17). S-a apropiat, adică a venit, nu trebuie căutată îndelung; ea vă caută pe voi, caută dragostea voastră liberă; altfel spus: „Pocăiți-vă de bunăvoie cu inimă înfrântă”. „Se botezau (se spune despre cei botezați de Ioan), mărturisindu-și păcatele lor(Mt. 3, 6), adică: „Își recunoșteau de bunăvoie păcatele”. Iar întrucât rugăciunea noastră este în primul rând pocăința și cererea iertării de păcate, ea negreșit trebuie să fie întotdeauna lipsită de fățărnicie și cu desăvârșire slobodă, iar nu fără de voie, stoarsă de obicei și deprindere. La fel trebuie să fie rugăciunea și atunci când este de mulțumire și de slavoslovire. Recunoștința presupune în sufletul celui ce a primit facere de bine plinătatea simțământului slobod, viu, ce se revarsă fără îngrădire prin gură: Din prisosința inimii vorbește gura(Mt, 12, 34). Slavoslovia presupune extazul mirării in omul ce contemplă lucrurile nesfârșitei bunătăți înțelepciuni, atotputernicii a lui Dumnezeu în lumea duhovnicească și materială, și ca atare este de asemenea firesc ca ea să fie cu desăvârșire slobodă și întru înțelegere. Îndeobște, rugăciunea trebuie să fie revărsare slobodă și întru înțelegere deplină a sufletului omenesc înaintea lui Dumnezeu. Vărs sufletul meu înaintea Domnului (cântarea Anei, mama lui Samuil).
La rugăciune e nevoie de nefățarnica părere de rău pentru păcate și de căință nefățarnică: când înșiri păcatele arătate in rugăciune trebuie să le rostești simțind cu inima că păcatele tale sunt. Mai e nevoie de dorire înflăcărată a nu mai greși cu aceleași păcate.
(Sursa: http://rugainimii.wordpress.com/)