Sfântul Marcu trece apoi la o tâlcuire și mai subtilă a rugăciunii, pentru că ajunge la concluzia că aceasta reprezintă un mic rezumat al dogmei hristologice. „Dar cineva ar putea privi însăși aceste cuvinte dumnezeiești ale rugăciunii acesteia și ca înfățișând sub ele dogma noastră ortodoxă despre Iisus Hristos și respingând toată erezia rău-cugetătorilor. Căci, prin «Doamne», care indică firea dumnezeiască, sunt dezavuați cei care gândesc că Iisus este un simplu om; prin «Iisuse», care indică umanitatea, sunt dați corbilor cei care-L socotesc că e numai Dumnezeu și că a venit om doar prin imaginație; «Hristoase», care conține în sine cele două firi, îi face să înceteze pe cei care, deși cred că este amândouă, sunt de părere că El constituie două ipostasuri despărțite între ele; iar «Fiul lui Dumnezeu» închide gura celor ce cutează să introducă, în sens invers, o contopire a firilor, proclamând firea dumnezeiască, și plecând de aici, și pe cea omenească, necontopită după unire. Astfel încât aceste patru rostiri sunt ca niște cuvinte ale lui Dumnezeu și săbii duhovnicești care desființează două perechi de erezii opuse, rele diametral opuse, dar care cinstesc deopotrivă lipsa de evlavie” („Filocalice uitate”, p. 182). Iată cum Sfântul Marcu al Efesului reușește să identifice în Rugăciunea minții criticarea vădită a celor patru erezii principale din primele veacuri: arianismul, dochetismul, nestorianismul și monofizitismul.
Începătorii și împlinitorii iubirii
„Pentru cei prunci în Hristos și nedesăvârșiți în virtute s-a predat adaosul foarte potrivit «miluiește-mă», care îi arată pe aceștia cunoscându-și măsurile proprii și având nevoie de multă milă de la Dumnezeu, imitând poate pe orbul acela care, dorind să vadă, striga către Iisus, Care trecea pe lângă el: «Iisuse, miluiește-mă!» (Mc. 10, 47). Alții însă, făcând ceva încă și mai iubitor, aduc rostirea la plural și proferează rugăciunea astfel: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi», știind, pe de o parte, că iubirea e plinirea Legii și a Proorocilor – ca una ce conține și recapitulează în sine toată porunca și făptuirea duhovnicească -, iar pe de altă parte, aducându-I în chip iubitor și pe frați în comuniunea rugăciunii (…)” („Scrieri filocalice uitate, p. 183) Știm că rugăciunea se face atât individual, cât și comunitar, dar trebuie remarcat că orice rugăciune, fie ea și personală, nu poate să nu conțină și o parte pentru frații noștri aflați în necazuri. De aceea, chiar și Rugăciunea inimii își dezvăluie astfel partea sa comunitară, deschisă către iubirea aproapelui. Sfântul Marcu al Efesului a rezumat în câteva pagini înțelesurile Rugăciunii inimii, dar cel mai frumos dintre toate rămâne cel al comuniunii, fără de care orice rugăciune riscă să devină seacă. Chiar și atunci când ne rugăm pentru izbăvirea de propriile păcate, rugăciunea capătă un caracter comunitar. Oare nu păcatele împotriva aproapelui sunt cele mai grave? Nici o patimă nu ne afectează doar pe noi, ci și pe cei din jur, mai ales dacă trăim în lume. Prin urmare, orice rugăciune care ne umple de har are un efect pozitiv asupra întregii lumi… Chiar și una scurtă, precum cea a inimii.
(Adrian AGACHI)
