Rugăciunea împotriva dușmanilor

În Neemia 4, 4-5, paharnicul Neemia, care tocmai dobândise de la regele pers Artaxerxes 1 îngăduința să vină în Ierusalim și să ridice zidurile dărâmate, se roagă împotriva dușmanilor: „Auzi, Dumnezeul nostru, în ce dispreț suntem noi și întoarce ocara lor asupra copiilor lor și dă-i disprețului în țara robiei. Și nelegiuirile lor să nu le acoperi, nici păcatul lor să nu se șteargă înaintea feței Tale, pentru că au amărât pe cei ce zideau!”
Noi, ca și creștini, știm că trebuie să ne rugăm pentru dușmani, nu împotriva lor. Oare i-a ascultat Dumnezeu rugăciunea lui Neemia?
Situația descrisă este una dramatică. Neemia întâmpină greutăți din partea guvernatorului Sanbalat din Samaria, a unui oarecare Tobie amonitul și a lui Gheșem, arabul (Neemia 2, 19), care nu văd cu ochi buni începutul reconstruirii Ierusalimului.
Cadrul politic
Într-adevăr, în 445, în anul al 20-lea de domnie al regelui Artaxerxes 1, Neemia obține lemn din depozitele imperiale (2, 8), o garnizoană militară (2, 9) și scrisori de împuternicire (2, 7) pentru a reconstrui Ierusalimul. Diana Edelman consideră că de fapt acum a fost templul zidit, și nu în 520-515 î.Hr. (în timpul lui Darius), așa cum este opinia majoritară, pentru că n-ar fi logică reconstruirea mai întâi a templului, fără zidurile cetății. Cercetătoarea argumentează că Ierusalimul a devenit capitala provinciei Iudeea (Iehud) în locul Mițpei, datorită unor calcule pragmatice ale regelui persan, și nu datorită evlaviei sale sau încercării de a câștiga pe teren religios simpatia iudeilor. Mițpa se afla direct pe drumul care străbate de la nord la sud Israelul, bazându-se pe apa de ploaie colectată în cisterne, pe când Ierusalimul era situat mai în interiorul zonei deluroase, având deschidere și către drumul principal care se întindea de la est la vest. În plus, Ierusalimul dispunea de o sursă permanentă de apă (Ghihonul), care fusese încă din perioada monarhiei iudaice accesibilă în interiorul cetății printr-un tunel săpat în stâncă.
De ce a fost Ierusalimul refăcut abia acum? Pentru că perșii au înțeles importanța controlului direct economic asupra zonei deluroase acum, când aveau mare nevoie. Între 460 și 455, în Egipt a izbucnit revolta prințului libian Inaros, fiul lui Psametic. Armata persană a intervenit și a restabilit ordinea, dar acest demers a fost un prilej pentru a observa că era necesară o infrastructură mai bine organizată, care să susțină cu produse convoaiele militare aflate în trecere prin Palestina. O cetate care să controleze plătirea taxelor situată mai în interiorul țării, și nu doar în fâșia de coastă ca Mițpa, era exact ceea ce își doreau perșii (cf. Diana Edelman, The Origins of the âSecondâ Temple. Persian Imperial Policy and the Rebuilding of Jerusalem, Equinox, London, Oakville, 2005, pp. 340-351).
Istoria – plan al lui Dumnezeu
Neemia, funcționar de origine iudaică la curtea persană, a fost preferat să fie trimis ca guvernator în Iudeea. E interesant însă că în cartea Neemia nu sunt reflectate aceste conjuncturi politice care au dus la rezidirea Ierusalimului și a templului, ci este subliniat în primul rând planul lui Dumnezeu. Narațiunea biblică nu este o istorie propriu-zisă, ci o relatare procesată teologic. Textul din cartea Neemia este redactat la persoana I, ca memorii personale ale paharnicului regal. Când aude că Ierusalimul zace distrus, cu zidurile dărâmate și porțile arse (1, 3), Neemia plânge și se roagă lui Dumnezeu. Observând tristețea paharnicului său, regele Artaxerxes este rugat de Neemia să permită rezidirea Ierusalimului. Dar Neemia își exprimă dorința abia după ce se roagă Dumnezeului cerurilor (2, 4).
Totul apare așadar ca desfășurându-se după voia lui Dumnezeu, Care îl mișcă pe rege să accepte reconstrucția Ierusalimului, sprijinind-o efectiv financiar și militar.
Abia acum, având pe scurt schițat contextul istoric, putem să ne întoarcem la întrebarea spinoasă referitoare la rugăciunea lui Neemia împotriva dușmanilor.
Străinii ca dușmani
Cine erau acești dușmani? În primul rând erau străini: Sanbalat este numit Horonit, probabil originar din Horonaim în Moab sau din Harran (centru cultic al zeului Sin, care apare în numele originar al respectivului: Sinubalit, „zeul Sin dă viață”), fiind guvenator al Samariei, menționat și în papirusurile arameice de la Elefantina (H.G.M. Williamson, Ezra, Nehemiah, Word Books, Dallas, Texas, 1985 (WBC 16), pp. 182-183). Tobia este numit amonit, iar Gheșem arab. Indiferent dacă aceștia sunt sau nu oficiali sau chiar guvernatori, se remarcă faptul că ei sunt disprețuiți ca fiind străini.
În perioada post-exilică separarea față de străini începe să devină dominantă. Străinilor li se refuză dreptul de a contribui la ridicarea templului (cf. Ezdra 4, 1-3). În Neemia 4, 7 străini precum arabii, amoniții și așdodienii (filisteni) sunt percepuți ca vrăjmași față de lucrările începute în Ierusalim. Mai mult, în cap. 13 dinNeemia este descrisă cea mai dură măsură luată: divorțul de femeile străine. Acest eveniment merită citat pentru că are o legătură foarte strânsă cu problema ridicată de tema noastră: „Tot atunci am văzut eu Iudei, luându-și femei așdodiene, amonite și moabite. Jumătate din copiii lor vorbeau limba așdodiană și nu știau să vorbească evreiește; nu știau decât limba unuia sau a altuia din acele popoare. Eu i-am mustrat aspru și pe aceștia și i-am blestemat; ba pe unii i-am lovit, le-am smuls părul și i-am jurat pe numele lui Dumnezeu” (v. 23-25).
Îl vedem pe Neemia, omul plăcut de Dumnezeu, care se roagă și este evlavios, comportându-se într-un mod foarte intrigant pentru noi. El nu se dă în lături să-i blesteme, ba chiar să-i snopească și să-i păruiască pe cei care se căsătoriseră cu femei străine.
(lect. dr. Alexandru MIHĂILĂ)