Începând cu secolele primare ale Bisericii, putem distinge trei surse prin care creștinii au fost inițiați în rugăciune: monahismul, teologia și Sfânta Liturghie. E adevărat, orice ucenicie creștină pentru dobândirea vieții în duh presupune inevitabil o tradiție ascetică, o tradiție mistică și o manifestare orantă, doxologică a vieții ecleziale. Rugăciunea rămâne condiția indispensabilă pentru existența unei trăiri autentic creștine.
Spre sfârșitul secolului al IV-lea, un tânăr monah de origine romană (Scythia Minor), pe numele lui Ioan Cassian, pleca împreună cu prietenul său, Gherman, să adune învățături duhovnicești de la călugării din pustiul Egiptului.
Cei doi pelerini l-au întrebat pe avva Isaac despre rugăciune. El a mărturisit că nu avea inima îndeajuns de curată încât să poată discerne întreaga diversitate și varietate a formelor rugăciunii care se pot naște în sufletul unui om, căci spunea el: „Numărul lor este la fel de mare pe cât de diferite sunt stările și dispozițiile care se întâlnesc într-un suflet sau mai degrabă în toate sufletele făpturilor cuvântătoare”.
Aceasta înseamnă că fiecare mișcare a sufletului, fiecare gând, suspin sau lacrimă, poate, în orice clipă, să devină o rugăciune din momentul în care sufletul, în mișcarea sa, tinde către Dumnezeu.
Ceea ce caracterizează Răsăritul este faptul că fiecare din cele trei surse – monahismul, teologia și Liturghia – și-a păstrat o relativă unitate internă. Astfel, monahismul, oricât de variat în formele lui, nu a cunoscut explozia diversității mișcărilor sau ordinelor călugărești apărute în Apus. Iar aceasta ține, fără îndoială, de faptul că paternitatea spirituală a jucat în Ortodoxie un rol central și că transmiterea ei este, înainte de orice, o chestiune legată de persoană mai mult decât de școală sau doctrină.
În același mod, tradiția teologică rămâne unitară printr-un puternic curent mistic. Mai mult decât o disciplină universitară, ea reprezintă, înainte de toate, accesul la taină pe calea Întrupării Cuvântului.
Cât privește tradiția liturgică, ea păstrează în fiecare din Bisericile locale din Răsărit o coerență neatinsă de uzura timpului.
Liturghia nu s-a descompus prin reforme succesive, ci s-a îmbogățit prin aportul timpului cu diferite straturi, la fel cum cărțile care compun Biblia formează simfonia Scripturilor.
Dacă ar trebui să caracterizăm maniera în care cele trei surse de inițiere în rugăciune întrețin unitatea, s-ar cuveni să ni le reprezentăm într-o dispoziție concentrică.
În centrul matricei spirituale ar figura tradiția ascetică, punct de plecare și în același timp țintă de atins a idealului rugăciunii creștine.
Apoi, într-o primă extensie, corpusul învățăturilor care alcătuiesc tradiția teologico-mistică a Răsăritului creștin ar putea fi văzut ca un ansamblu înglobând această primă sferă a tradiției ascetice, ca o dimensiune verificată a cunoștinței care se alimentează din asceză pentru a radia, în afară, lumina tainei.
A treia sferă, cea mai exterioară, dacă se poate spune așa, dar cea mai bogată din ansamblul experiențelor duhovnicești specifice Orientului creștin, corespunde aici vieții liturgice, cu precizarea că posibilitatea exteriorizării liturgicului în raport cu celelalte două sfere simbolizează mai degrabă întregul impact cosmic ce caracterizează puterea tainei a cărei purtătoare este tradiția.
Scriptura, sursa inspirației pentru rugăciune
În fond, termenul de mister sau taină ar putea fi înțeles ca numitor comun al celor trei locuri de inițiere în rugăciune. Taina (mystèrion) este, pe de o parte, principiul și împlinirea integrală a iconomiei Revelației Divine și, pe de altă parte, modul prin care omul este invitat să participe la această iconomie, să ia loc în aceasta și să joace un rol activ acolo.
În mod sigur, termenul mystèrion descoperă legătura de inspirație care există între Sfintele Scripturi și rugăciune. El permite înțelegerea rațiunii pentru care această rugăciune, oricât de personală și de intimă ar fi ea, este indisolubil legată de viața sacramentală și niciodată separată de destinul omenirii, cu necesitate, niciodată detașată de poporul credincioșilor care se roagă.
Creștinul găsește în Scripturi locul inspirației pentru rugăciunea lui, nu doar limbajul ei, ci motivul, cauza, dar și finalitatea ultimă a rugăciunii.
Pentru creștin, Hristos nu reprezintă pur și simplu un maestru al rugăciunii, un model al rugătorului desăvârșit, ci El este „întruparea” acestei rugăciuni. Nu ne rugăm doar ca Hristos, ci în Hristos, în și prin Duhul Sfânt pe care Îl transmite Hristos, dar și în și prin Trupul pe care îl constituie comuniunea oamenilor cu acest Duh, Biserica.
Hristos ne transmite rugăciunea prin întreaga Scriptură, prin psalmi, prooroci, apostoli sau lumea îngerilor.
Hristos este această transmitere vie a rugăciunii în măsura în care El subsumează toate aceste rugăciuni, le întrupează și le descoperă sensul ultim.
Iată pentru ce tradiția rostirii rugăciunii Tatăl nostru, care se numește Rugăciunea Domnească, este un element fundamental în inițierea creștină, căci ea reprezintă legătura sacră care unește toți botezații în participarea la lucrarea divină a actualizării și descoperirii tainelor dumnezeiești de oameni.
Orice inițiere în rugăciune, sau mai mult încă, desăvârșirea în rugăciune, comportă inevitabil o dimensiune ascetică. Asceza dă mijloacele pentru atingerea scopului, a țintei propuse. Sensul primar al cuvântului este acela de exercițiu sau antrenament. Finalitatea vieții duhovnicești este capacitatea de a trăi în conștiință și în toate dimensiunile ființei posibilitatea unirii și comuniunii care vine de la Dumnezeul-Treime, descoperit în Hristos, posibilitate actualizată și consumată în focul eliberator și îndumnezeitor al iubirii.
Chemarea Duhului își găsește împlinirea în intensitatea vieții legate de schimbarea și relația între planul uman și planul divin, este „viața în Dumnezeu”, viață de unire și comuniune care inundă grădina inimii și se întinde, asemenea celor patru fluvii din paradis, în tot universul, viață a cărei condiție esențială este rugăciunea.
Maica lacrimilor și securea împotriva deznădejdii
Caracterul anglobant, propedeutic și eshatologic al rugăciunii transpare în mod explicit în definiția pe care o dă Sfântul Ioan Scărarul în capitolul 28 din lucrarea sa Scara: „Rugăciunea este, după însușirea ei, însoțirea și unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, susținătoarea lumii, împăcarea cu Dumnezeu, maica lacrimilor și fiica lor, ispășirea păcatelor, pod de trecere peste ispite, peretele din mijloc în fața necazurilor, zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor ființelor netrupești, veselia ce va să fie, lucrarea neîncetată, izvorul virtuților, pricinuitoarea harismelor, sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minții, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea tristeții…”. Rugăciunea însoțește întreg itinerarul vieții duhovnicești a omului, de la convertirea sa, transformarea sa, până la deplina dezvoltare a potențialității divine, potențialitate care este legată de acel capax infiniti, propriu omului și care se manifestă prin ceea ce Sfinții Părinți numesc virtute.
Același Ioan Scărarul într-un alt capitol al Scării compară acest itinerar cu traversarea unei mări care nu este scutită de primejdii: „Cumplită mare străbatem…, plină de multe furtuni și de vârtejuri amețitoare, de stânci ascunse, de naufragii, de pirați, de balauri, de valuri. Prin stâncile sufletului să înțelegem mânia sălbatică și năprasnică, prin vârtej amețitor, deznădejdea ce învăluie mintea și se opintește să o prăvălească în fundul descurajării, prin stânca ascunsă, neștiința care ține răul ca bine, balaurul este trupul acesta mic și sălbatic, pirații sunt slujitorii atotcumpliți ai slavei deșarte care răpesc încărcătura corabiei noastre și osteneala virtuților noastre, valul este pântecele umflat și greu care ne predă balaurului prin propria pornire, iar hăul este mândria azvârlită din cer, care ne ridică până la cer și ne aruncă până în prăpastia cea fără de fund (în abis)” (Scara, cuvântul XXVI, 13).
Oricine caută să persevereze în rugăciune va întâlni în urcușul său aceleași dificultăți pe care le află și sămânța despre care se vorbește în Parabola semănătorului.
O lungă și asiduă lucrare este necesară pentru a oferi rugăciunii pământul cel bun al inimii în care sămânța să poată răsări și rodi însutit. E nevoie ca rugătorul să se înarmeze cu curaj și fermitate, să se apere împotriva atacurilor din afară și dinăuntru, să-și mențină speranța; el trebuie de asemenea să cultive simplitatea, smerenia, modalitatea de a-și săvârși nevoința cu înțelepciune și discernământ, blândețe și inteligență.
Toate acestea reprezintă paza inimii. Dacă paza inimii contribuie la desăvârșirea rugăciunii, inima însăși nu poate fi păzită fără o stăruitoare rugăciune.
(Traducere și adaptare de Augustin Păunoiu din La prière: à l’école de l’Orient chrétien, Maxime Gimenez, Irénikon, nr. 4, 2005)
