Rugăciunea – experiența vieții veșnice

Acolo, în Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, trebuie să locuiască mintea noastră. Trebuie să flămânzim și să însetăm pentru a intra în această minunată împărăție. Atunci vom birui în noi înșine păcatul refuzului iubirii Tatălui, iubire descoperită nouă prin Fiul. (cf. In. 8, 24).
Adevărata contemplație începe în clipa în care devenim conștienți de păcatul din noi. (…) Faptul de simți păcatul în noi înșine e un act spiritual, cu neputință fără har, fără apropierea de noi a Luminii Dumnezeiești.
Păcatul nu este încălcarea standardelor etice ale societăților umane sau ale vreunei prescripții legale. Păcatul ne taie de Dumnezeul Iubirii, Care ni S-a arătat ca Lumina în Care nu este nici un întuneric (1In. 1, 5).
Faptul de a ne privi realitatea noastră jalnică este un dar ceresc, unul dintre cele mai mari câte există.
Fără această răpire preliminară a credinței, fără această arzătoare ieșire spre Dumnezeul iubitor care ne insuflă continuu, nu vom putea evita căderea sub puternica apăsare a lumii contemporane care nu cunoaște rugăciunea.
Credința dătătoare – de-viață constă într-o încredere deplină, lipsită de întrebări și îndoieli în Hristos ca Dumnezeu.
În primejdia noastră actuală, cuvintele frumoase care nu ne angajează la nimic nu mai sunt suficiente. Cu toții avem nevoie astăzi de o credință fermă în biruința veșnică a lui Hristos ca și noi să devenim de nebiruit duhovnicește.
În aceste zile este esențial să fim în stare să ne protejăm pe noi înșine de influența celor cu care venim în contact. Altfel, riscăm să ne pierdem atât credința, cât și rugăciunea. Lumea întreagă poate să ne socotească nedemni de atenție, de încredere sau respect – nu va însemna nimic dacă Domnul ne primește.
Rugăciunea poate îndeplini toate lucrurile. Chiar dacă suntem lipsiți de daruri naturale, oricare dintre noi poate dobândi și dobândește prin rugăciune daruri suprafirești.
„Fericiți suntem noi, creștinii, căci Domnul a dorit atât de mult să se unească cu noi, încât viața Sa a devenit a noastră”.
Mulți ignoră însă adevărata esență a creștinismului. Creștinismul implică suferință; dar prin suferință pătrundem în tainele ființei. Suferința face cu putință înțelegerea umanității și libertății noastre.
Curajul (duhovnicesc) se naște dintr-o credință statornică în Hristos-Dumnezeu.
Aruncarea noastră în necunoscut înseamnă a avea încredere în Dumnezeu, părăsirea nădejdii în mai-marii pământului și hotărârea de a pleca în căutarea unei vieți noi în care locul cel dintâi să-I fie dat lui Hristos.
Numai printr-o măsură încă și mai copleșitoare a harului, arătată în iubirea de vrăjmași, devine mintea noastră înrudită cu Dumnezeu.
Rugăciunea e ca o mână puternică ce se ține cu tărie de haina lui Dumnezeu, în tot timpul și în tot locul: în zarva mulțimii, în clipele plăcute de odihnă, în răgazurile de singurătate.
Este vital să ne sălășluim în rugăciune spre a contracara influența distructivă și persistentă a lumii exterioare.
Avem două alternative diametral opuse: fie să-L respingem pe Dumnezeu – ceea ce este însăși esența păcatului – fie să ne facem fii ai lui Dumnezeu. Pentru că suntem făcuți după asemănarea lui Dumnezeu, dorim în chip firesc desăvârșirea dumnezeiască care este în Tatăl nostru. Și atunci când Îi urmăm, nu ne supunem dictaturii unei puteri exterioare, ci ascultăm pur și simplu imboldul nostru de a ne asemăna desăvârșirii Lui.
Dacă Dumnezeu ar interveni atunci când omul înclină spre rău, ar însemna să-l lipsească de posibilitatea auto-determinării și să-l distrugă în același timp. Dar Dumnezeu poate și mântuiește cu adevărat oameni și neamuri dacă ele umblă pe calea pe care El le-o arată.
Bătălia noastră este dusă în condiții extraordinar de inegale. Suntem legați de mâini și de picioare. Nu îndrăznim să lovim cu foc și sabie: singura noastră armă e iubirea, chiar și pentru vrăjmași.
Cel mai trecător reflex al inimii sau minții noastre își lasă urma asupra sumei totale a vieții noastre. Să presupunem că o singură dată în decursul existenței mele am avut un impuls ticălos, de moment, spre crimă. Până când nu vom alunga această idee din inima noastră printr-un act de căință, ea va rămâne în noi ca o pată întunecată, cu neputință de ascuns. (v. Lc. 12, 2) (Arhimandritul Sofronie de la Essex)