Rugăciunea – experiența vieții veșnice

Acolo, în Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfîntului Duh, trebuie să locuiască mintea noastră. Trebuie să flămînzim și să însetăm pentru a intra în această minunată împărăție. Atunci vom birui în noi înșine păcatul refuzului iubirii Tatălui, iubire descoperită nouă prin Fiul. Adevărata contemplație începe în clipa în care devenim conștienți de păcatul din noi. (…) Faptul că simți păcatul în noi înșine e un act spiritual, cu neputința fără har, fără apropierea de noi a Luminii Dumnezeiești.
Păcatul nu este încălcarea standardelor etice ale societăților umane sau ale vreunei prescripții legale. Păcatul ne taie de Dumnezeul Iubirii, Care ni S-a arătat ca Lumina în Care nu este nici un întuneric (1In. 1, 5).
Faptul de a ne privi realitatea noastră jalnică este un dar ceresc, unul dintre cele mai mari cîte există.
Fără această răpire preliminară a credinței, fără această arzătoare ieșire spre Dumnezeul iubitor care ne inspiră continuu, nu vom putea evita căderea sub masiva presiune a lumii contemporane care nu cunoaște rugăciunea.
Credința dătătoare-de-viață constă într-o încredere deplină, lipsită de întrebări și îndoieli în Hristos ca Dumnezeu.
În primejdia noastră actuală, cuvintele frumoase care nu ne angajează la nimic nu mai sînt suficiente. Cu toți avem nevoie astăzi de o credință fermă în biruința veșnică a lui Hristos ca și noi să devenim de nebiruit duhovnicește.
În aceste zile este esențial să fim în stare să ne protejăm pe noi înșine de influența celor cu care venim în contact. Altfel, riscăm să ne pierdem atît credință, cît și rugăciunea. Lumea întreagă poate să ne socotească nedemni de atenție, de încredere sau respect – nu va însemna nimic dacă Domnul ne primește.
Rugăciunea poate îndeplini toate lucrurile. Chiar dacă sîntem lipsiți de daruri naturale, oricare dintre noi poate dobîndi și dobîndește prin rugăciune daruri suprafirești.
„Fericiți sîntem noi, creștinii, căci Domnul a dorit atît de mult să se unească cu noi, încît viața Sa a devenit a noastră”.
Mulți ignoră însă adevărata esență a creștinismului. Creștinismul implică suferința; dar prin suferință pătrundem în tainele ființei. Suferința face cu putință înțelegerea umanității și libertății noastre.
Curajul (duhovnicesc) se naște dintr-o credință statornică în Hristos-Dumnezeu.
Aruncarea noastră în necunoscut înseamnă a avea încredere în Dumnezeu, părăsirea nădejdii în mai-marii pămîntului și hotărîrea de a pleca în căutarea unei vieți noi în care locul cel dintîi să-I fie dat lui Hristos.
Numai printr-o măsură încă și mai copleșitoare a harului, arătată în iubirea de vrăjmași, devine mintea noastră înrudită cu Dumnezeu.
Rugăciunea e ca o mană puternică ce se ține cu tărie de haina lui Dumnezeu, în tot timpul și în tot locul: în zarva mulțimii, în clipele plăcute de odihnă, în răgazurile de singurătate.
Este vital să locuim în rugăciune spre a contracara influența distructivă și persistentă a lumii exterioare.
Avem două alternative diametral opuse: fie să-L respingem pe Dumnezeu – ceea ce este însăși esența păcatului – fie să ne facem fii ai lui Dumnezeu. Pentru că sîntem făcuți după asemănarea lui Dumnezeu, dorim în chip firesc desăvîrșirea dumnezeiască care este în Tatăl nostru. Și atunci cînd Îi urmăm, nu ne supunem dictaturii unei puteri exterioare, ci ascultăm pur și simplu imboldul nostru de a ne asemăna desăvîrșirii Lui.
Dacă Dumnezeu ar interveni atunci cînd omul înclină spre rău, ar însemna să-l lipsească de posibilitatea auto-determinării și să-l distrugă în același timp. Dar Dumnezeu poate și mîntuiește cu adevărat oameni și națiuni dacă ele umblă pe calea pe care El le-o arată.
Bătălia noastră este dusă în condiții extraordinar de inegale. Sîntem legați de mîini și de picioare. Nu îndrăznim să lovim cu foc și sabie: singura noastră armă e iubirea, chiar și pentru vrăjmași.
Cel mai trecător reflex al inimii sau minții noastre își lasă urma asupra sumei totale a vieții noastre. Să presupunem că o singură dată în decursul existenței mele am avut un impuls ticălos, de moment, spre crimă. Pînă cînd nu voi alunga această idee din inima mea printr-un act de căință, ea va rămîne în mine ca o pată întunecată, cu neputință de ascuns. (v. Lc. 12, 2)