Rugăciunea este vorbirea conștientă și voită cu Dumnezeu

1. Rugăciuni trăite, rugăciuni formale
„Dacă rugăciunea nu e trăită, dacă viața și rugăciunea nu se întrepătrund complet, rugăciunea nu este altceva decât un madrigal politicos pe care-l oferim lui Dumnezeu când îi acordăm puțin timp” (Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Irineu Slătineanu, Polovragi, 1994)
Rugăciunea adevărată este cea care, printr-o atitudine statornică și o stare fizică și spirituală specială, urmărește modelarea liturgică a întregii ființe a credinciosului, nu numai prin obținerea anumitor binecuvântări și realizări de moment, fie ele și foarte necesare.
Prin intermediul cărților de rugăciune, Biserica propune diverse modele de rugăciune pentru diferite trebuințe și împrejurări. Cea mai puternicã, cea mai populară, cea mai simplă și totuși cea mai cuprinzătoare rămâne Tatăl nostru. Ea a fost dată de însuși Hristos ucenicilor săi (Mat. 6, 9-13; Luc. 11, 2-4).
– Tatăl nostru
Tatăl nostru,
Carele ești în ceruri,
sfințească-se numele Tău,
vie împărăția Ta,
facă-se voia Ta precum în ceruri așa și pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele
dă-ne-o nouă astăzi.
Și ne iartă nouă greșelile noastre,
precum și noi iertăm greșiților noștri.
Și nu ne duce pe noi în ispită,
ci ne izbăvește de cel rău.
Că a Ta este împărăția și puterea și slava,
a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Un text la fel de important este Crezul, reprezentând rezumatul mărturisirii de credință a Bisericii creștine. Deși nu este o rugăciune, vorbim despre el aici pentru că, la fel ca Tatăl nostru, Crezul ar trebui cunoscut de orice creștin. Primele șapte articole au fost formulate la sinodul I ecumenic de la Niceea (325) spre a se preciza învățătura Bisericii împotriva ereziei lui Arie, cel care socotea că Fiul lui Dumnezeu nu este de aceeași ființă cu Tatăl, ci a fost prima creatură a acestuia. Următoarele cinci articole ale Crezului au fost alcătuite la sinodul al II-lea ecumenic (Constantinopol, 381) pentru a se exprima punctul de vedere oficial al Bisericii împotriva ereziei lui Eutihie, patriarhul Constantinopolului, care considera Duhul Sfânt drept subordonat Tatălui și Fiului.
– Crezul sau simbolul credinței
Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al
Pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.
Și întru unul Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut,
Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut;
Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri
și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om.
Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și s-a îngropat.
Și a înviat a treia zi, după Scripturi.
Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui.
Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție
nu va avea sfârșit.
Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit,
Care a grăit prin prooroci.
Întru una, sfântă, statornicească și apostolească Biserică.
Mărturisesc un Botez, spre iertarea păcatelor.
Aștept învierea morților.
Și viața veacului ce va să fie. Amin.
– Creștinul nu poate concepe o viață normală fără întâlnirea frecventă cu Dumnezeu
Rugăciunea este cea mai simplă și cea mai directă formă de stabilire și întreținere a relației noastre cu Dumnezeu și cu sfinții. Rugăciunea nu trebuie confundată cu rugămintea, chiar dacă, de cele mai multe ori, simțindu-ne precaritatea în fața atotputerniciei divine, ea devine rugăminte. Creștinul nu poate concepe o viață normală fără întâlnirea frecventă cu Dumnezeu și fără întărirea puterilor sale finite din infinita putere a lui Dumnezeu. Or, împărtășirea din această putere este posibilă numai comunicând cu Sursa ei. Rugăciunea este, simplu spus, vorbire cu Dumnezeu. Cum vorbirea cu cineva nu se poate înfăptui decât printr-un act conștient și voit, putem spune că rugăciunea este vorbirea conștientă și voită cu Dumnezeu. Ea poate fi spre lauda lui Dumnezeu, spre binecuvântare și de cerere (pentru binele tău și al altora).
Ne ascultă Dumnezeu întotdeauna rugăciunile?
Desigur! Dar numai când rugăciunea se îndreaptă cu adevărat spre El, nu când e o recitare automată a unui text în care nu
ne-am angajat întreaga ființă. Nu întotdeauna Dumnezeu răspunde însă rugăciunilor noastre cum vrem noi. Și aceasta din mai multe cauze: fie că suntem nevrednici de întâlnirea cu El, și de aceea ce am cerut prin rugăciune, fie că cerem rău sau cerem ceva inutil-chiar vătămător-pentru mântuirea noastră, fie că suntem lăsați să stăruim mai multă vreme în rugăciune spre a fi conștienți de întâlnirea cu El și de darul pe care îl vom primi prin directa lui intervenție.
Cum trebuie să ne rugăm?
Ne putem ruga în gând sau cu voce tare, stând în genunchi-ceea ce e de preferat-sau în picioare, improvizând rugăciuni cu cuvintele noastre sau folosind rugăciunile formulate de Biserică, întotdeauna conștienți că o rugăciune nu are sens decât dacă e trăită.
Acatistele și paraclisele
De o deosebită atenție în viața creștinului ortodox se bucură acatistele-rugăciuni de laudă aduse lui Hristos, Maicii Domnului și anumitor sfinți -, paraclisele Maicii Domnului și psalmii. Trebuie reținut că acatistele nu sunt slujbe prin care cerem pedepsirea cuiva, ci prin care preamărim personalitatea unui anumit sfânt, sfântul căruia ne adresăm în acatist și pe care ni-l vrem protector și ajutător într-o împrejurare importantă a vieții.