Rugăciunea este lumina sufletului

Ținta sau scopul deplin al vieții este, potrivit spiritualității ortodoxe, desăvârșirea sau unirea cu Dumnezeu, trăită ca o “pătimire a îndumnezeirii”, cum o numește Sfântul Maxim Mărturisitorul. Iar la aceasta, omul nu ajunge decât în urma unei susținute lucrări ascetice, curățitoare și desăvârșitoare și nu o expediază decât în “abis de smerenie” și în starea de “rugăciune de după rugăciune”. Cunoscând, astfel, semnificația și valoarea rugăciunii, Părinții duhovnicești ai Răsăritului vorbesc despre această “maică a bunătăților” sau despre “raiul rugăciunii”, în cuvinte și exprimări de o profunzime și frumusețe duhovnicească deosebite.
– Viața fără rugăciune este ca trupul fără suflet
Viața sufletului lipsit de rugăciune își pierde adevăratul ei sens și de adevărata ei finalitate. Lipsirea lui de rugăciune este “mai amară decât orice moarte”. Nimic nu echivalează, în plan duhovnicesc, cu lucrarea rugăciunii. Ea este – spune Cuviosul Isaia Pustnicul – lumina sufletului. Ea înlătură toate piedicile, netezește cărarea virtuții și o face ușoară celui ce caută. Rugăciunea umple sufletul de harul dumnezeiesc și de darurile (harismele) duhovnicești; cu cît se întipărește mai mult în inima omului, cu atât o umple mai mult pe aceasta de harul dumnezeiesc.
Rugăciunea face din oameni “biserici ale lui Dumnezeu”. Mintea eliberată de patimi devine, în starea de rugăciune, “altar al lui Dumnezeu în curăție”. Omul însuși își descoperă prin rugăciune trăsăturile spirituale ale chipului lui Dumnezeu, sădite în adâncul ființei sale, căci, potrivit lui Evagrie Monahul, “rugăciunea este lucrarea demnă de vrednicia minții sau întrebuințarea cea mai bună și curată a ei” și, în același timp, cea care dă sens vocației sale de preot al lumii. Omul își manifestă, prin rugăciune, vocația sa originară, de preot al lumii, săvârșind “liturghia cosmică”, de care vorbește Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Mistagogia sa.
Rugăciunea este – spune Ilie Ecdicul – “cheia Împărăției cerurilor”. Cel ce o are pe aceasta cum trebuie, vede bunătățile rânduite pe seama prietenilor săi. Dar cel ce nu are îndrăznire în aceea, nu vede decât cele de aici”. De aceea, Sfântul Isaac Sirul spune că acela care a ajuns la rugăciunea curată și neîmprăștiată, a ajuns la vârful tuturor virtuților și a devenit locașul Duhului Sfânt. Harul Duhului Sfânt îi împodobește și înmiresmează viața, care devine o rugăciune continuă, oferită lui Dumnezeu pentru sine, pentru semeni și pentru lume, iar slujirea sa jertfelnică – o adevărată rugăciune – este o liturghie tainică, interioară. (Preot lector Ioan-C TEȘU)